Sărmanul Nietzsche! De unde să fi știut el că tocmai din căderea controlată a comunismului se va fi născut supra-omul? Și, mai mult, de unde să fi știut el că supra-omul e, de fapt, rezultatul unei involuții? Ori că avem a face cu un supra-sub-om.
Voința de putere, pe care marele filosof o clama drept esență a existenței e, în fapt, o voință de subjugare. Și asta nu se vede nicăieri în lume mai bine decît în cazul Parlamentului României. Or, Parlamentul e emanația voinței poporului, nu? Căci așa ni se tot zice. Că doar noi i-am votat! Pesemne că, tot așa, și Frații Petreuș, celebrii pui subnutriți, și cam singurii pe care-i găseai în galantarele alimentarelor, erau tot esența voinței culinare a poporului român, din moment ce erau cel mai bine vînduți pui din țară.
Curios lucru, ubermensch-ul pe care Zarathustra îl prezice drept ideal de atins omenirii nu pare atît departe de supra-sub-omul românesc. Parlamentarul român e, la limită, o versiune pervertită a ubermensch-ului. Parlamentarul român l-a omorît de mult pe Dumnezeu dar, ca să-și ascundă crima, încă îi închină temple și-i cioplește monumente din visteria publică. Morala a dispărut de mult din apanajul supra-sub-omuliui ce sălășluiește în Parlament iar lipsa oricărui scrupul îl definește.
Parlamentarul român n-a ajuns însă un supra-sub-om pe calea depășirii sinelui. Supra-sub-omul, deși lipsit de vreun Dumnezeu și amoral pînă la paroxism, nu poate exista în afara elementului subjugat, a românului profund, a prostului iremediabil. Parlamentarul român n-a ajuns un supra-sub-om ridicîndu-se pe sine deasupra semenului ci împingîndu-l pe semen în jos, călărindu-l pînă la dispariția eului. Supra-sub-omul e o percepție, însă una dusă la o limită pe care realitatea nu poate să o mai depășească.
Parlamentarul român e, în esență, la fel de prost ca ultimul prost din ultimul cătun al ultimului sat uitat de lume. E însă un posesor de doctorat în ceva, cu specializarea în nimic. Supra-sub-omul face legi și, din moment ce le face, e deasupra lor. Supra-sub-omul domină. Și face asta în complicitate cu alternativa și chiar cu cel subjugat.
Nicăieri în lume nu cred să fie mai evident sindromul Stockholm decît în România, în ziua votului.
Trăimi captivi ai propriei noastre complicități și delăsări. Ne mai revoltăm din cînd în cînd, ba chiar mai ieșim și-n stradă, după care ne întoarcem pe la cășile noastre, că-i frig afară. Trăim însă cu speranță, fără să ne dăm seama că speranța e suprema formă a neputineți și că, de fapt, nici măcar nu prea trăim. Oh, ce simplu e să speri ca ceva să se întîmple, în comparație cu a face ca acel ceva să se întîmple!
Existăm doar ca să votăm și ca, mai apoi, să privim cu nerv sau resemnați cum Gabriel Oprea e ne-anchetabil.
Dar, cine știe, cu puțin noroc, poate-l executăm pe 25 Decembrie. Pentru ca, mai apoi, să ne dăm destinul pe mîna acoliților lui, pe mîna “alternativei” pe care tot prietenii lui Oprea ne vor fi prezentat-o.
Tunelul prin care supra-sub-omul ne conduce, în timp ce ne povestește despre strălucirea luminiței de la capăt, un un abis la capătul căruia nu ne așteaptă nimic.
Poate, doar poate, dacă vom găsi soluția de a trimite fiecare supra-sub-om către eternitate, poate că atunci, urcînd pe cadavrele lor, vom reuși să ne ridicăm pe sine în spinare și să pășim afară din acest abis. Și, poate, atunci își vor fi găsit dreptatea și toate cadavrele pe care supra-sub-omul a urcat spre a deveni nimicul superior.
Dar iată-mă cum, visînd, cad și eu în păcatul speranței…
