2019 a fost Anul Cărţii. Aşa a spus preşedintele cu toată gravitatea de care e capabil. Bine, în mintea mea, pompoasa declaraţie ar fi trebuit susţinută de măsuri aferente, de genul „bibliotecile au mai mulţi bani ca să promoveze lectura”, „facem săptămânal/lunar/trimestrial prezentări de carte în şcoli”, „susţinem editurile şi/sau autorii români în modul cutare, cutare şi cutare”, „dăm bani copiilor să cumpre cărţi” ori „toate oficialităţile, parlamentarii, consilierii, şefii de alte sinecuri vor cumpăra minim X cărţi anul acesta”. Bine, ştiu, sunt SF-uri (mai ales ultima). E o chestiune care s-a bifat, s-a văzut la televizor că e susţinută cultura în ţara asta, gata, mergeţi acasă.
Raliindu-se acestei mirobolante promovări a lecturii, cel mai mare târg de carte de la noi, Gaudeamus, care are loc în fiecare an în luna noiembrie, a decis să-şi schimbe şi el politica. Spaţiul de desfăşurare n-a mai fost imensul pavilion central de la Romexpo, ci unul mai micuţ, unde au încăput ceva mai mult de jumătate dintre editurile anilor precedenţi. Că esenţele bune se ţin în sticluţe mici, se ştie, şi cu cât sunt mai puţine edituri, cu atât înseamnă că sunt sprijinite mai mult.
Propaganda a sunat bine: în anii precedenţi, spaţiul central era ocupat de anumite edituri, iar cele mici ajungeau pe tot felul de inele interioare. Acum toată lumea stătea la aceeaşi masă. Egalitarist şi modern – bine, evident că şi preţul pe metru pătrat a fost acum identic pentru toţi, că era aceeaşi masă, nu? Atâta doar că, atunci când intrai în târg, dădeai cu nasul de cele câteva edituri foarte mari, care aveau nişte spaţii enorme, un fel de mini-orăşele ce ocupau jumătate din hală. Din postura de cititor, te plimbai prin ele gură-cască, luai ce doreai, rămâneai impresionat… apoi brusc constatatai că mai există jumătate de hală. Bine, asta dacă nu tocaseşi deja toţi banii şi nu plecaseşi acasă crezând că ăla e tot târgul.
Presupunând că mai aveai bani şi dorinţă de explorare, descopereai o zonă tampon cu câteva editurii de nivel mediu, cu spaţii de dimensiuni ok şi culoare de trecere decente prin faţa lor. După care… periferia. Coşmelii îngrămădite una-ntr-alta, cu zone de trecere de vreun metru prin faţa lor. Toţi cei ce se bucuraseră că scăpaseră de inelele interioare mai ieftine, dar mai puţin vizibile, şi-și frecaseră satisfăcuți mâinile că fuseseră puşi la aceeaşi masă cu bogaţii (în fine, nu toţi, câţi au încăput dintre ei). În afara cazului în care doreai să cauţi o anumită editură pentru o carte, nu te tenta deloc să păşeşti pe-acolo. Dar, na, masa era aceeaşi, tarifele la fel. Echitabil, nu? Şi, probabil, dacă vor avea tupeul să comenteze, li se va spune că mai aşteaptă la uşă câteva sute de edituri – alea care anul trecut au avut loc, dar anul ăsta nu.
Întreg cadrul binecuvântat al târgului era acompaniat de picuri molcomi, ce cădeau continuu în diverse zone, udând cărţi, expozanţi şi cumpărători deopotrivă.
Dar astea sunt aspecte minore, n-are sens să întinăm cultura cu răutăcismele mele gratuite. Nici cu faptul că nu există mijloc de transport care să te lase la Romexpo (prin comparaţie, la LivreParis, metroul şi tramvaiul ajung la doi paşi de spaţiul expoziţional de la Porte de Versailles). Musai să vii cu maşina pe care o laşi pe unde ţi se dă voie în parcare, pe bani serioşi. Sau pe jos, dacă nu plouă – dar, cum ar spune prezidentele, „ghinion!”, anul ăsta a fost o vreme infernală în perioada târgului.
Ca să trecem la partea culturală, au fost, desigur, cărţi pe gustul tuturor cititorilor, cu lansări, prezentări, jocuri pentru a-i atrage pe cei mici către lectură – evident, organizate de edituri. Am fost plăcut surprins să văd cititori cu plase ce abia se mai ţineau să nu se rupă, cu rucsacuri pline, trollere la fel de burduşite – unele reumplute în fiecare zi de posesorii lor iubitori de lectură.
Eu am fost destul de temperat anul acesta, din motive de buget limitat de cumpărarea şi amenajarea casei. Dar tot am luat câte ceva, despre care vă spun câteva cuvinte.
Daniel Timariu are o serie superbă, Tenebre – un urban-fantasy în care avem Timişoara reală, peste care se suprapun o serie de „Timişoare” din alte vremuri, cu personaje inspirate din miturile şi legendele populaţiilor ce s-au perindat prin Banat: români, sârbi, austrieci, unguri, turci, daci, romani, celţi etc.. Şi e acolo un detectiv jumătate viu, jumătate mort, solicitat să rezolve tot felul de cazuri din Lumea Tenebrelor. La Gaudeamusul ăsta s-a lansat al treilea volum al seriei, Miercuri, în care ordinul Miercurienilor (condus de Mercur) caută o monedă extrem de importantă pentru echilibrul lumilor. Cartea a apărut la editura Tritonic și, evident, n-am putut s-o ratez.
Un alt autor de la noi care-mi place enorm este Alexandru Lamba. Scrie SF cu elemente de hard-SF genul meu preferat. Anul acesta, a scos la editura Herg Benet primul volum al unei serii pentru adolescenţi, Stele şi gheaţă: Cărări pe gheaţă, în care este vorba despre o lume aflată în ultimele clipe ale existenţei sale înainte ca soarele să se stingă. Ca un fan adevărat, l-am cumpărat şi sunt curios cum o să mi se pară.
Pe George Cornilă l-am apreciat pentru modul cum ştie să-şi spună poveştile desfăşurate pe diverse meleaguri. Parcă ai asculta un călător ce are harul de a aştearne cuvintele cu mult meşteşug, fermecându-te atât prin talentul său, cât şi datorită cunoştinţelor sale enciclopedice. Toate poveştile sale pornesc din realitate şi alunecă uşor, pe nesimţite, către fantastic. Tot în realismul magic se încadrează şi noul său roman, Diluvium, apărut la Crux Publishing, care povesteşte aventura unui copil ce aduce ploaia, în periplul său prin Principatele Române de la finele Epocii Fanariote.
În afara acestor delicatese SF&F, am cumpărat şi o carte poliţistă – mai precis al treilea roman al seriei Sergiu Manta, scrisă de Anamaria Ionescu. În Legea Talionului, Sergiu Manta – IT-stul pasionat de motociclete pe care o viaţă dură a ajuns să-l transforme în asasin plătit – trebuie să destructureze o reţea care se ocupă cu trafic de arme, droguri şi carne vie. Cartea a apărut la editura Tritonic.
Deşi poezia nu este pe felia mea, există totuşi doi poeţi care m-au convins că le cumpăr creaţiile. Prima este Irina Lazăr, cu care am purtat nenumărate discuţii pe tema sensurilor şi simbolurilor acestei arte care mie-mi scapă. Cel mai nou volum al ei, Subliniază-mă cu roşu, a apărut la editura Charmides. Celălalt poet este albanez de-al nostru, Marcel Vişa pre numele său. Volumul Dumnelike i-a apărut în urmă cu ceva timp la editura Cartea Românească Educațional, iar poemele pe care le-a citit în cadrul cercului de scriere creativă Verbum organizat de Biblioteca Judeţeană „Lucian Blaga” m-au convins că au un „nu-ştiu-ce” cu care chiar şi mintea mea opacă rezonează.
Bine, am lansat şi eu o carte la Gaudeamus. Îi zice Sună-mă mâine, a apărut la editura Tritonic în colecţia Caşmir (aia cu romanţuri) şi povesteşte aventurile a cinci americance plecate în excursie pe meleagurile Franţei. Una e o actriţă celebră ce caută o iubire din tinereţe, alta e fiica ei cea răsfăţată, a treia e mama/bunica dornică să-şi mărite fata cu orice preţ, a patra e o văduvă idealistă şi un pic naivă, iar ultima e fiica ei, o jurnalistă dornică să-şi trăiască viaţa din plin, zugrăvind în paralel faţa tristă a acestei lumi.
Anul Cărții e pe sfârșite, pasionații de lectură au cumpărat și citit cu el la fel ca înainte. Ceea ce vă îndemn și pe voi, indiferent dacă oficialitățile prezintă titluri pompoase fără conținut sau nu.
