Spiritul Sărbătorilor răzbate, așa, prin toți porii. Practic, oriunde te uiți, pe oriunde pășești, dai peste el. Sau dă el peste tine, după cum ți-e norocul. Ori ghinionul.
Orașul e plin de luminițe. Majoritatea sunt portocalii și clipesc, două-n față, două-n spate. Ba și pe lateral, în funcție de dotarea mașinii. Pentru că ‒ nu-i așa? ‒ nimeni nu se supără dacă întâlnește la fiecare doi-trei metri câte un vehicul cu avariile puse. Și ce dacă tu nu mai poți să ieși că ți-a blocat mașina, ori dacă nu încapi să te strecori în micul spațiu lăsat la dispoziție, doar nu e sfârșitul lumii! Ce naiba, un pic de clemență, omul avea treabă acolo două minute, cât voiai să se plimbe până găsea un loc de parcare? Pe bune, atâta răutate… Lasă că primăria face anul viitor parcare din blocul Turturica, așa cum promite cu regularitate din patru în patru ani, înainte de alegerile locale. E un fel de mantră.
Încă una mică și voinică despre parcare: zilele trecute am avut experiența înălțătoare de a discuta despre dreptul primului sosit de a ocupa un loc ‒ atâta doar că eu eram pe sens unic, iar cel ce ajunsese cu 1 secundă înaintea mea era pe contrasens. Multe vorbe de duh am schimbat între noi.
Muzica se aude peste tot. Tare. De la colinde care urlă seara de țin tot blocul treaz, la manele care urlă de la primă oră a zorilor sub geam, de bună-dimineața. Cuprins de bucuria acestei comuniuni, mi-am pus și eu rockărelile să urle mai tare ca alea sus-amintite, ca să mă simt bine, la fel ca toată lumea. Că e Sărbătoare, iuhuuuu!
Oamenii se adună laolaltă, bucuroși, în magazine. Băile de mulțime sunt la ordinea zilei la casele de marcat, cu coșurile cărucioarele pregătite pentru următorul război mondial, ori pentru eradicarea foametei din Africa ‒ poate chiar pentru ambele, simultan. Toți stau umăr lângă umăr, înghesuiți ca-n vremurile de bună-amintire pentru nostalgicii comunismului. Zâmbetele se întind pe fețele tuturor când văd munții de produse ce trebuie scanate în fața lor. Ce contează o oră, două, din viața noastră, pentru un scop nobil?
Creștinii veroși și naționaliștii practicanți se bucură că, în sfârșit, au scăpat de hidoșeniile importate de Halloween de la Occidentul cel rău și depravat și privesc cu pace-n suflete ființele angelice, tradiționale, fără coarne și figuri spăimoase, care se revarsă pe străzi în liniște, precum cohortele de heruvimi. Fără culori țipătoare, fără urlete, fără pocnituri din bici și alte satanisme.
Că vorbeam de pocnitori: în marea lor bunătate, unii concetățeni vor să ne țină în alertă, ca să nu vină Occidentul ăla să ne fure lucrurile cu care noi încă n-am făcut bișniță. Prin urmare, când ți-e lumea mai dragă, ești invitat să sari din loc la dulcele sunet al unei pocnitori ‒ ba chiar a unei rafale, dacă ești mai norocos. Și apoi nu poți decât să mulțumești individului binevoitor, care te cadorisește cu un zâmbet, rânjet, sau râs în hohote.
Vigilenții pândesc și au grijă să le amintească tuturor că nu trebuie să sărbătorească ce vor ei, ci musai pe zeul lor. Mare bunătate în sufletul lor, nu ne lasă să alunecăm pe cine-știe-ce pantă periculoasă.
Internetul și mesageria se umplu de fieca-uri, de lumini, de pilde pline de miez. Cei cu care n-ai vorbit un an de zile își amintesc de tine ‒ sau tu de ei. E un timp frumos, al bunătății, al reconcilierii, al bilanțului de final de an, al promisiunilor pentru anul ce vine. C-așa-i frumos.
Care bucurie și la voi să fie. Hai să ne vedem sănătoși în 20-20!
