Stăteam noi liniştiţi şi ne vedeam de existenţa multiseculară, în care tot ceea ce facem e perfect. Ştiam prea bine că invidioşii de pe alte meleaguri, mai către soare-apune, aşa, tot încearcă să bage băţul prin gard, doar-doar ne-or strica pacea binecuvântată.
Dar toate au o limită! Au ticluit ăia răi ce-au ticluit planuri mârşave ca să ne denigreze, de-au ajuns să depăşească orice limită a bunului simţ. Ne-am trezit, care va să zică, atacaţi în învăţământul nostru ce dă, an de an, elita, crema tuturor naţiunilor. Şi de la cine? Nişte oarecare, unii ce n-au fost în stare nici măcar să facă un turn drept. Au măsluit ei lucrurile aşa încât să pară că aproape jumătate dintre elevii noştri sunt analfabeţi funcţionali. Adicătelea ştiu să citească, dar degeaba, că nu pricep ce zice acolo şi, drept urmare, nu ştiu să folosească învăţăturile cu pricina.
Blasfemie!
Cum vă permiteţi, măi… nici nu ştiu cum să vă numesc? Adică n-avem noi an de an olimpici? Ce, vreţi să spuneţi că performanţele lor ţin de propria dotare intelectuală, de nişte părinţi care au investit în propriile odrasle şi, eventual, de câte un dascăl izolat dedicat care a sprijinit copilul cu pricina? Îndrăzniţi să spuneţi că acesta e un mic procent, o excepţie, nu regula sistemului educaţional românesc? Şi dacă ar fi aşa, ce? Nu contează că majoritatea e mediocră, contează că avem minim un vârf! Excepţia întăreşte regula că suntem buni, nu? Sau, mă rog, ceva în halul ăsta spune-o vorbă din bătrâni.
V-a spus-o bine ministrul educaţiei: testul ăsta a fost o păcăleală! El n-a testat ce ştiu copiii, ci ce ar trebui să aplice în practică din ce au învăţat. Păi care-i scopul şcolii? Nu să te trezească cineva şi la două noaptea din somn, iar tu să ştii să-i reciţi teoreme, definiţii şi să-i înşiri o tablă de formule? Ce, ar trebui să folosească undeva formulele alea, să înveţe unde să le caute? Ei, lasă, că nu i-a stricat nimănui să înveţe zeci de chestii pe care nu le va folosi niciodată în viaţă. E ca la cutiile de smântână: le ţii, că nu ştii când o să-ţi trebuiască.
Care mai e rolul şcolii? Nu să memoreze copiii pe de rost poezii şi să citeze vajnic din comentariile făcute de literaţi înţelepţi despre operele unor scriitori care vor fi lectură obligatorie şi peste 1000 de ani, chiar dacă nu mai au nicio relevanţă pentru noile generaţii? Ce, ar trebui atraşi spre lectură într-o eră în care au alte opţiuni mai facile? De ce? Să-i obligăm, nenică! Şcoala se face fiindcă trebuie, nu-i cazul s-o bagatelizăm şi să ajungem să se meargă la ea cu plăcere! Şi nici să-i lăsăm să-şi pună singuri mintea la contribuţie ca să înţeleagă un text. Cine ştie ce bazaconii ireverenţioase scot pe gură şi, în plus, criticii ăia au făcut degeaba umbră pământului? E bine să învăţăm ce ne zic alţii că trebuie să înţelegem, nu să ne dezvoltăm propria capacitate de analiză şi sinteză. Unde vreţi s-ajungem, ce-i cu anarhia asta?
Mai lăsaţi-ne cu aplicabilitatea practică a ceea ce se predă la şcoală! Nu ăsta e rolul ei, o să aibă grijă viaţa să ne-nveţe pe toţi ce e de-nvăţat. Şi terminaţi cu venitul cu plăcere la şcoală! Copiii e cazul să-nţeleagă că trebuie să se bucure că merg la şcoală, că fac ceva util pentru ei, nu să fie atraşi spre ea. Ce-i aici, loc de joacă?
S-au mai trezit alde alţii să analizeze dacă ar putea ajunge profesori universitari la noi diverşi câştigători ai premiului Nobel. Şi concluzia a fost că nu prea. Păi normal! Ce, oricine poate ajunge aşa, nitam-nisam în funcţii de-astea, doar fiindcă l-a dus mintea să realizeze ceva de nivelul Nobelului? A publicat pe la noi ceva? A avut vreun scandal de plagiat stârnit de ăia care-l invidiază (pentru că doar de-acolo poate porni aşa ceva, românul nu plagiază, nu minte, nu fură, el doar se inspiră)? N-a. Atunci, ce atâta tevatură? Când o să mănânce salam cu soia de la noi şi-şi va toci coatele pe băncile şcolilor noastre, atunci să îndrăznească să ridice privirea!
Învăţământul nostru este la ani-lumină distanţă de cel din alte ţări. De-aia ne permitem să facem schimbări de la an la an, nu lucrăm pe cicluri de învăţământ. Lipsa schimbării duce la stagnare, iar noi nu vrem asta! Noi schimbăm totul, continuu, de pe loc şi din mers, din pix şi din gură. Nu WC-ul din fundul curţii contează în procesul educaţional, hai să fim serioşi! Cine vrea să-nveţe, o face şi-n frig şi zloată.
Noi ştim că într-o eră în care toate informaţiile sunt stocate la un clic distanţă şi tot ce trebuie să faci este să ştii cum să le accesezi, memorarea este elementul de bază. În era digitală, tot dosarul cu şină e fruncea. În vremea schimbărilor rapide, un sistem de învăţământ încremenit în metode de predare de acum un secol e instrumentul ideal. Într-o lume a respectului faţă de orice altă fiinţă, a stimulării gândirii outside the box, noi rămânem fideli mentalităţii „eu sunt deştept – tu eşti prost”, „eu am pâinea şi cuţitul, iar tu n-ai ce face”, „rezolvă cum vreau eu, nu cum gândeşti tu cu mintea ta”. Asta am învăţat noi din moşi-strămoşi că e reţeta ideală, care va fi valabilă şi peste 1000 de ani.
Ia mai mergeţi voi în PISA voastră cu aerele voastre de superioritate occidentală cu tot!
