Aveam doar 7 ani la „Revoluție”. Abia primisem, în toamnă, cravata de pionier, în clasa a 2-a. Nu știam, la ora aia, ce naiba însemna comunismul. Pentru un copil de 7 ani, cel mai nasol lucru, la vremea aia, era să nu prinzi bilet la Cinema, la unul din filmele „cu săbii”, cum le ziceam ălora importate de la frații din Republica Populară Chineză. „Made in China” era, pe vremea aia, un simbol al calității. Mașinuțele de fier, țin minte, cu „made in china” erau aur.
Țin minte că, la școală, în fiecare zi intonam imnul, cel cu „trei culori cunosc pe lume”. Nu-i mai țin minte versurile acum. Mi-au rămas însă întipărite în minte versurile unei poezii despre stema tricolorului, în care se zicea despre ogoare, tractoare, munți, brazi și ce mai era acolo. La final, un vers zicea așa: iar steluța cea de sus / oare ce-o avea de spus? / comunismul spune ea / ce-nflorește-n țara mea. Pfuai, cum sună acum de ciudat, și de actual!
Am prins și cîteva cozi, la unt sau la orice se dădea, că se făceau cozi la alimentara, la care se puneau oamenii fără să știe ce anume se dă. Dar dacă se dădea, orice, era coadă. Am luptat odată pentru niște pachete de unt, într-o așa îmbulzeală, de am mers apoi acasă, cu pachete proaspăt cumpărate, și le țineam în brațele ridicate, de zici că tocmai luasem aurul olimpic, nu alta.
Mi-am luat și vreo două scatoalce, că am repetat la cămin niște bancuri auzite pe acasă, pentru care au chemat-o pe mama la discuții.
Marile mele dileme existențiale și convingeri, în perioada comunismului, erau altele decît acum. Pe atunci eram convins că „cea mai veche meserie” era cea de brutar. Pentru că așa zicea în „Tatăl nostru”, că „pîinea noastră cea de toate zilele”. Deci, firesc, cea mai veche meserie era aia de brutar.
Credeam că să-ți faci cruce cu limba pe cerul gurii era o chestiune ce ținea de decență, de normalitate. Și nu o modalitate de a te ascunde de secu/partid.
Eram convins că portocalele se coc iarna, în niște pomi speciali.
Doar auzisem despre „curmale” și mă întrebam dacă-s ca sarmalele.
N-am înțeles mare lucru, atunci, în decembrie 89, din tot ce se întîmpla. Nu mă luase niciun fel de emoție, nici măcar privind imaginile de la TV. Deși ne uitam la TV, la acel TVRL, am doar imagini neclare în minte despre ce s-a întîmplat atunci. Și asta chiar dacă, de atunci și pînă acum, am revăzut de zeci de ori acele imagini. Altfel, îmi sînt mult mai vii în minte primele spoturi publicitare adevărate pe care le-am văzut la TV, la Copa del Mondo, în 90, cînd rulau reclamele la „Adidas torșăn” și „Panasonic daun saun sistăm”.
Acum, la 30 de ani, am cu totul și cu totul alte dileme. Am însă și multe convingeri despre ce s-a întîmplat atunci, pornind de la tot ce s-a întîmplat și încă se întîmplă, după.
Că a fost Revoluție sau Loviluție e încă o dilemă pentru mine. Nu pot spune cu certitudine că una sau alta. Pentru că, probabil, a fost și una și alta. Pentru unii, naivi inconștienți, a fost revoluție. Pentru ceilalți, pentru cei care au condus și încă ne conduc, pentru SISTEM, a fost loviluție.
N-am dubii asupra faptului că există unii care au ieșit în stradă convinși că e revoluție. La fel, n-am dubii că niște unii, bine plasați în posturi cheie – televiziune, radio, instituții publice – au dirijat tot „happeningul” de atunci. Linia doi a PCR a preluat imediat puterea. Iar asta e o dovadă, dacă nu a unor evenimente „dirijate”, a faptului că nu s-a produs o schimbare reală, radicală. Chestie pe care o revoluție o implică.
Și mai am cîteva certitudini, legat de „revoluție” și „revoluționari”.
În primul rînd, sînt convins că cei care au ieșit în stradă abia pe 21-22, cînd deja schimbarea devenise clară, nu sînt și nu au fost revoluționari. Ei erau doar o turmă mare, care a simțit gustul libertății. Nu contest intențiile lor, însă contest dreptul lor de a se numi revoluționari.
Singurii care au, în opinia mea, acest drept, de a se numi revoluționari, sînt cei care au ieșit în stradă în zilele de 16, 17 și eventual 18 decembrie. Cei care, în felul ăsta, se expuneau și riscau represaliile unui sistem încă în putere.
Cei care au ieșit după, în 21 – 22, cînd deja situația era clară, indiferent de cît de bune au fost intențiile lor, nu sînt revoluționari și n-au făcut altceva decît să urce pe acel val pornit de adevărații revoluționari. Sau, mă rog, pornit de sistem împotriva sistemului, alături de unii veritabili revoluționari.
Mai apoi, dintre acei care se pot numi revoluționari, pe bună dreptate, trebuie neapărat să-i scoatem de la socoteală pe ăia care au fost colaboratori ai fostei securități. Căci ei, colaboratori fiind, posibil să fi jucat la două capete, să nu fi riscat nimic de fapt.
Și mai important, dintre cei care se pot numi, pe bună dreptate, revoluționari, trebuie să-i scoatem de la socoteală pe cei care au cerut și primit bani, terenuri și privilegii. Un revoluționar care așteaptă să fie compensat pentru acțiunile sale revoluționare este nimic mai mult decît un mercenar.
Așadar, zilele astea, cînd cohorte de politicieni – cei mai mulți prelinși din comunism în democrație, cu funcții cu tot – depun coroane, cînd cohorte de purtători de certificat de revoluționar își caută recunoaștere pe la evenimente publice, pare că trăim o butaforie. Pare că sîntem într-o piesă de teatru absurd, în care foștii colegi ai crezului comunist, acum împărțiți în cete de oameni politici democrați și purtători de carnet de revoluționar, se întîlnesc pentru a depăna false amintiri.
Avem, desigur, și revoluționari veritabili. Puțini, mult mai puțini decît cei care se pretind a fi. Iar revoluționarii veritabili nu își flutură carnetele pe stradă, mulți dintre ei probabil nici nu au așa ceva, n-au cerut indemnizații, terenuri și gratuități. Revoluționarii veritabili, cu mici excepții, se împart în două categorii – cei morți și cei uitați.
Asta pentru că, privind la societatea de azi, la clasa politică de azi, e clar că am avut o Loviluție cu parfum de Revoluție, că totul a fost un pretext brutal și violent, pentru a se face schimbul de generații în partid și nomenclatură.
