Nichita Hristea Stănescu s-a născut la 31 martie 1933, la Ploieşti, mama sa fiind Tatiana Cereaciuchin, urmașa unor ruși albi refugiați în România din calea bolșevismului, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant.
Între anii 1944 şi 1952 a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti.
În anul 1952, în primul an al facultăţii, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, însă după numai un an cei doi se despart.
În anul 1955 Nichita și-a adunat primele poezii într-un volum numit „Argotice – cântece la drumul mare”, care avea să fie publicat după moartea sa, în anul 1992.
În martie 1957, a debutat în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”.
În anii 1957 şi 1958 este corector şi apoi redactor la secţia de poezie a revistei „Gazeta literară”, condusă de Zaharia Stancu.
Volumul de debut „Sensul iubirii” a apărut în anul 1960.
În anul 1962 Nichita s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, o întâlnire care se materializează în volumul „O viziune a sentimentelor” (1964) şi pentru care Nichita primeşte premiul Uniunii Scriitorilor.
În martie 1965 a apărut volumul „Dreptul la timp”, iar un an mai târziu celebrul volum „11 elegii”, apărut la Editura Tineretului.
În anul 1967, a publicat trei cărți: „Roşu vertical”, „Antologia Alfa”, „Oul şi sfera”.
„Necuvintele”, volum emblematic pentru peetica stănesciană, a apărut în anul 1969, volum pentru care este răsplătit cu Premiul Uniunii Scriitorilor. În același an apare volumul „Un pământ numit România”.
Tot în 1969 a fost numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu.
În anul 1970 a publicat volumul „În dulcele stil clasic” şi a doua antologie din opera sa cu titlul „Poezii”.
În perioada 1970 – 1973 a îndeplinit funcția de redactor-şef adjunct la revista „România literară”, aflată sub conducerea lui Nicolae Breban.
În anul 1971 îi sunt traduse în fosta Iugoslavie volumele „Belgradul în cinci prieteni” – ediţie bilingvă de poezii inedite – şi „Nereci” („Necuvintele”).
În 1972 a publicat volumul de poezii „Măreţia frigului”. Pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire” a primit Premiul Uniunii Scriitorilor.
În anul 1973 publică antologia de poezii de dragoste „Clar de inimă”. În 1975 a apărut antologia „Starea poeziei”, pentru care primeşte un nou premiu al Uniunii Scriitorilor, şi devine publicist comentator la revista „România literară”.
Câțiva ani îi împarte cu poeta și autoarea Gabriela Melinescu. Cei doi se vor inspira reciproc în ceea ce privește scrierea și construirea unor universuri poetice abstracte.
În 1975 primește prestigiosul premiu internațional Herder.
Un moment crucial s-a petrecut la cutremurul din 4 martie 1977, când Nichita Stănescu a încercat să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu. Lovit de un zid care s-a prăbuşit, Nichita a suferit un şoc şi temporar o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, dar care îi va lăsa sechele pe mai departe. Nu întâmplător, Nichita devine dependent de alcool, apropiaţii săi povestind că Nichita consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi, dar acest viciu nu-i va oferi beția căutată, ci o luciditate aproape nefirească şi o creativitate poetică debordantă, vecină cu genialitatea.
Răzvan Moceanu spune că „sumele cheltuite de Nichita pe băutură ajungeau, la câteva zile, la mai mult decât dublul unui salariu lunar obişnuit, însă avea de unde plăti, fiind răsplătit regeşte pentru contribuţiile lui literare, ajungând, pentru acelaşi motiv, şi unul dintre favoriţii regimului ceauşist. În fapt tot ce câştiga poetul, altfel un om extrem de generos, era cheltuit, nu de puţine ori Nichita contribuind cu sume consistente la ajutorarea celor aflaţi în dificultate”.
În anul 1979 a apărut volumul de poezii „Opere imperfecte”.
În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist l-a propus pe Nichita Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn. Însă în acel an câștigătorul râvnitului premiu a fost poetul grec Odysseas Elytis.
„În acei ani, Nichita Stănescu frecventa o cârciumă aflată în apropiere de Palatul Elisabeta, unde cânta şi Johnny Răducanu, de care avea să îl lege o prietenie impresionantă. Se spune că într-o seară, în acel loc, lui Nichita i-a plăcut atât de mult de o tânără anume, o minune blondă, pe care a convins-o să se întâlnească cu el, lângă Piaţa Amzei, lângă locuinţa poetului (unde în faţa geamului său creştea celebrul salcâm „Gică”), însă în ziua planificată, Nichita s-a legitimat fără nicio solicitare în faţa unor miliţieni, iar blonda lui Nichita s-a speriat şi a făcut cale întoarsă.
Din acea perioadă datează şi povestea tratamentului la care fusese trimis poetul de familia Ceauşescu, care aflase despre problemele sale de sănătate. Se spune că Nichita a stat o perioadă mai lungă la Mangalia Nord, tocmai pentru a fi îndepărtat de anturaj şi de vicii, iar tratamentul, foarte costisitor, a constat în cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie care părea că a convins pacientul să consume mult mai puţin alcool şi chiar i-a prelungit viaţa cu câţiva ani”, conform lui Răzvan Moceanu.
În anul 1980 apare, la Casa de discuri Electrecord, discul „Nichita Stănescu – o recitare”, realizat de Constantin Crişan şi Augustin Frăţilă.
Însă cu trecerea anilor, alcoolul avea să revină puternic în viaţa sa şi să îşi pună pternic amprenta pe sănătatea şi fizionomia poetului, iar în august 1981, acesta suferă prima criză hepatică puternică, care se repetă, apoi, periodic, astfel că poetul este spitalizat, în toamnă, la Fundeni.
Tot în 1982 a apărut volumul „Noduri şi semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”, o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială.
În iulie 1982 s-a căsătorit cu a patra soţie, Dora (Todoriţa Tărâţă), iubirea lui de maturitate, alături de care a rămas până în ultima zi a vieții. Influența pe care o avea Dora era uriașă, aceasta a reușit chiar să-i convingă pe prietenii poetului să alcătuiască un fel de „conjuraţie antialcool”, oficializată printr-un act pe care toţi şi-au pus semnăturile, pentru a-l ajuta pe Nichita să scape de nemilosul virus.
La împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătoare naţională, publicându-i-se și volumul „Strigarea numelui”.
La 9 decembrie 1983 a participat la o nuntă a unor prieteni la Turnu Severin, însă din cauza consumului exagerat de alcool, la 12 decembrie a suferit o criză puternică de ficat. Dus cu Salvarea la Spitalul Fundeni, poetul nu a mai putut fi salvat: pe 13 decembrie 1983 Nichita Hristea Stănescu s-a stins la doar 50 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.
Deși anunţul oficial spunea că poetul a murit în urma unui stop cardio-respirator, la autopsie s-a descoperit că ficatul său era aproape inexistent.
În anul 1985 apare volumul inedit „Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu”, iar în anul 1990, Nichita era ales membru post-mortem al Academiei Române.
În decembrie 2008, la împlinirea a 25 de ani de la dispariţia poetului, Editura Casa Radio anunţa apariţia unei noi ediţii a „Cărţii vorbite”, de Nichita Stănescu, un audiobook ce reuneşte 57 de poeme rostite la Radio, între anii 1964 şi 1983. Albumul pune alături de textul poemelor (prezentate de regretatul critic Al. Condeescu) şi ilustraţiile originale, privilegiul unic de a asculta vocea poetului, aşa cum o păstrează Fonoteca Radio.
Anual la Ploieşti se organizează Festivalul Internaţional de Poezie „Nichita Stănescu”, care reunește oameni de cultură din ţară şi străinătate.
Poezia „A mea” interpretată de unul din prietenii poetului:
