Cel supranumit Seniorul s-a stins la 11 noiembrie 1995. Îşi lăsa partidul în fruntea Opoziţiei politice de la Bucureşti: în acei ani tulburi de după 1989, Opoziţia se lupta cu regimul Iliescu, un brav moştenitor al regimului comunist.
Emoţia provocată de moartea lui Corneliu Coposu în noiembrie 1995 a ajutat Opoziţia democratică să câştige alegerile din noiembrie 1996.
Corneliu Coposu s-a născut la 20 mai 1914 la Bobota, judeţul Sălaj, într-o veche familie românească, cu mai multe generaţii de preoţi greco-catolici.
Între 1937 şi 1940 a fost secretar personal al lui Iuliu Maniu, iar din 1940 secretar politic al marelui lider naţional-ţărănist.
În iulie 1947, la fel ca cea mai mare parte a elitei politice româneşti, Corneliu Coposu a fost arestat, fiind întemniţat aproape 18 ani. În 1964 Corneliu Coposu a fost eliberat, avea jumătate din kilogramele pe care le avusese la momentul la care a început perioada de închisoare. Aproape că nu mai ştia să vorbească – timp de un an de zile a fost zidit (la propriu) într-o mică temniţă, nemaiavând contact cu nimeni.
În 1987 a afiliat PNŢ la Internaţionala Creştin-Democrată. În ianuarie 1990 a reînfiinţat Partidul Naţional Ţărănesc (devenit Creştin Democrat). După 1989, urmaşii PCR-ului (FSN şi PD) au încercat permanent să-l suprime pe Corneliu Coposu, ca una din vocile cele mai credibile ale societăţii civile. În timpul mineriadei din iunie 1990 liderii PNŢCD cu greu să nu fie linşaţi de minerii manipulaţi de Ion Iliescu. Sediile Opoziţiei Democratice au fost devastate de hoardele de mineri şi securişti.
Susţinător declarat al monarhiei, Corneliu Coposu a sprijinit după 1989 întoarcerea Regelui Mihai în România, însă regimul Iliescu a făcut tot posibil pentru a-l ţine pe Rege departe de ţară.
În mai 1995 a fost numit Ofiţer al Legiunii de Onoare, cea mai înaltă distincţie acordată de Republica Franceză cetăţenilor străini. În octombrie 1995, Ambasadorului Franţei la Bucureşti, E.S. Bernard Boyer îi acorda această distincţie în cadrul unei mici festivităţi.
În noiembrie 1995 Seniorul s-a stins, lăsând Opoziţia într-o situaţie care i-a permis câştigarea alegerilor din 1996.
După moartea sa, inclusiv duşmanii politici au avut curajul să-i recunoască meritele politice şi umane (printre aceştia s-a anumărat şi Alexandru Bârlădeanu, mare lider comunist şi apoi fesenist).
„Mi-am făcut un examen de conştiinţă… Am trecut în revistă toate suferinţele şi mizeriile prin care am trecut de-a lungul puşcăriilor, a anilor de detenţie, a persecuţiilor penitenciare. Şi cred că aş opta pentru acelaşi destin… Cred că destinele noastre sunt scrise dinainte. Nu sunt fatalist, dar dacă mi s-ar ridica în faţă aceleaşi alternative, ceea ce aş alege ar fi tot trecutul pe care l-am trăit şi pe care l-aş repeta cu seninătate”.
(din volumul „Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian”)
Corneliu Coposu, preşedintele PNŢCD din anul 1990 până în 1995… câteva gânduri din volumul „Mărturisiri. Corneliu Coposu în dialog cu Vartan Arachelian”, Ed. Humanitas, din anul 1996….
Despre comunism: „acest flagel care, după părerea mea, a fost mai grav pentru sud-estul Europei decât al doilea război mondial”.
Despre rezistenţa Bisericii Greco-Catolice din România la comunism: „După opinia mea, cea mai bună comportare (în închisoare) au avut-o preoţii greco-catolici… Acum mă duc la extrema cealaltă. Au avut o comportare condamnabilă câţiva ofiţeri şi unii preoţi ortodocşi”.
Despre buna înţelegere dintre greco-catolici şi ortodocşi în anul 1918, anul Marii Uniri: „La Alba Iulia la fel, rezoluţia de unire a fost citită, concomitent, de episcopul greco-catolic Iuliu Hossu şi de episcopul ortodox Miron Cristea”.
Despre monarhie: „monarhia constituţională este adecvată ţării noastre. Mai întâi, poporul român vrea rege, nu are încredere în liderii de altă natură”.
Despre ardeleni: „printre ardeleni se găsesc puţine exemple de oameni de compromis, care să facă concesii sau retuşuri la principiile ferme ale celor integri, aşa cum au fost în general oamenii politici din Ardeal înainte de război (anii 1914-1918) şi în epoca constituirii României Mari”.
Despre perioada petrecută în închisoare: „În ultimii opt ani (de închisoare) nu am rostit nici măcar un singur cuvânt, şi la ieşirea din închisoare uitasem să vorbesc. Mi-a trebuit o perioadă de readaptare de câteva luni până mi-am redobândit graiul”.
Despre Silviu Brucan, invitat permanent într-o emisiune de analiză politică la ProTV în anii 1996-2006: „Brucan a cerut condamnarea mea la moarte în faţa Tribunalului Militar”.
Despre PNŢ: „Iuliu Maniu mi-a spus următorul lucru: „Ştiu că voi muri în închisoare. Voi care veţi supravieţui aveţi grijă să nu lăsaţi partidul să moară şi să-i asiguraţi continuitatea, dacă vor fi vremuri care să vă permită acest lucru”.
Despre Valter Neulander Roman (tatăl lui Petre Roman, prim-ministru al României în perioada 1990-1991): „Valter Roman… este, cum se zice, tatăl Securităţii româneşti”.
Despre Iuliu Maniu: „Iuliu Maniu impresiona nu numai prin activitatea politică deosebită, ci prin modestia sa. Avea o privire blândă, dar ochii lui albaștri erau pătrunzători ca oțelul: „O apă liniștită, domoală de șes, dar cu adâncimi nebănuite.”
O altă zicere despre FSN: „Blestemul României ar fi ca după 20-25 de ani F.S.N. să se afle şi la stânga, şi la dreapta eşichierului politic” (şi a avut dreptate: PSD e la stânga, PDL la dreapta eşichierului).
