Unul dintre lucrurile cu care nu am rezonat în ceea ce privește creștinismul a fost acea vină colectivă aruncată asupra omenirii, acel „păcat primordial” făcut de niște strămoși, care se răsfrânge asupra noastră, a tuturor. Evident, din acest motiv n-am fost mișcat de gestul lui Iisus de a se jertfi pentru acele presupuse păcate ale omenirii.

În același mod, nu sunt pe aceeași lungime de undă cu ideea de „trebuie să-ți cinstești patria, pentru că strămoșii tăi au luptat pentru ea”. Bravo lor. A fost idealul lor, dar nu este și al meu, pentru că (și datorită faptelor) lumea s-a schimbat. Evident, înțeleg importanța gestului făcut de ei în contextul acelor vremuri, dar el a fost relevant atunci.

Desigur, mai există și alte lucruri cu care nu rezonez, cum ar fi acea plată până la a X-a spiță pentru greșelile unui strămoș. Sau chestia comunistă de a fi pedepsit pentru că „n-ai origine sănătoasă”. Ori cea din armată (deși acolo are o anumită logică în contextul unui război) de „toți pentru unul și unul pentru toți”.

Și, evident, nu susțin aceea idee a „albilor de azi considerați vinovați pentru că strămoșii lor au făcut și au dres”.

Cred că rolul istoriei e de a învăța din ea, nu a-i rămâne captivi. Ce să fac? Să pun pe vecie anatema asupra turcilor, pentru că strămoșii lor au comis genocidul armean (care a dus la migrația unor strămoși de-ai mei) și pentru că au prădat, terorizat și ucis locuitori ai Țării Românești și Moldovei (de unde sunt alți strămoși de-ai mei)? Sau, fiind născut și crescut în Ardeal, să port ură veșnică ungurilor pentru situația iobagilor români de pe aceste meleaguri, vreme de secole? Ori, dacă aș fi evreu sau rom, să cer ca nația germană să fie rasă de pe suprafața pământului pentru atrocitățile comise în cel de-al doilea război mondial de strămoșii ei? Și n-am făcut decât să scrijelesc un pic vârful unui aisberg.

Sunt vegetarian. Unii au considerat că, prin asta, mă calific pentru a fi racolat în lupta împotriva „criminalilor” care ucid animale și le consumă carnea. Când am refuzat să mă alătur unei asemenea mișcări, am fost catalogat „la fel de criminal ca aceia care le ucid”. Chiar dacă eu nu le ucid.

Similar, m-am trezit, de-a lungul timpului, vinovat pentru că mor oameni de foame în Africa, pentru că negrii sunt discriminați în SUA (deși în puținele contacte pe care le-am avut cu persoane care au altă culoare a pielii decât mine le-am tratat exact ca pe oricine altcineva), pentru că unii oameni n-au adăpost, serviciu, sunt exploatați, pentru violența domestică (deși eu nu mi-am lovit vreodată vreo iubită/soție) și lista poate continua.

Ce dă naștere în noi la această dorință de a arunca vina colectivă asupra omenirii? De ce toți cei care nu luptă pentru o cauză pe care eu o consider importantă devin, în ochii mei, complici? De unde vine optica asta de „cine nu e cu mine e împotriva mea”?

Desigur, toate problemele enumerate de mine mai sus (și altele) sunt importante. E tragic că, în secolul XXI, oamenii mai sunt discriminați pe considerente de rasă, că sunt bărbați care-și bat soțiile, că există oameni care trăiesc pe străzi, n-au ce mânca, mor de boli pentru care există leac (dar nu-și permit să meargă la medic) etc. Dar…

Există mai mult „dar”-uri.

  1. Niciunul dintre noi nu poate lupta pe toate fronturile. Adică pentru rezolvarea tuturor problemelor de mai sus.
  2. Fiecare dintre noi are propria percepție asupra lumii, propriul fel de a asimila ceea ce se petrece. Pentru mine poate fi mai importantă cauza A. Automat, susținătorii cauzelor B și C mă vor putea acuza că sunt „vinovat” de problemele B și C, deoarece nu le pun pe primul loc.
  3. Unii oameni sunt adepții luptelor pentru o cauză, a coagulării eforturilor celor din jur. Alții preferă „să facă”. Ei, în viața lor de zi cu zi, cu persoanele cu care intră în contact. Fără lupte și sloganuri.
  4. Există și persoane a căror empatie nu le permite să „sufere” pentru nedreptățile din lume. Pur și simplu, nu le pasă. Sau le pasă prea puțin (e nedrept, dar viața e nedreaptă, fiecare avem problemele noastre cu care ne confruntăm).
  5. Și mai există persoane care au cu totul alte priorități în viață decât nedreptățile.

A considera că lumea din jur e vinovată pentru că nu face ceea ce tu consideri important (fie asta un precept religios, o problemă civică, politică ș.a.m.d.) nu face decât să acumuleze frustrări din categoria „câte-aș putea face dacă aș trăi în lumea ideală” (atenție, cea pe care o consider eu ideală). Doar că nu e sub forma egoistă (fac pentru mine), ci cea altruistă (fac pentru alții). Iar asta pare să valideze cauza.

Însă, dacă mă deranjează că alții nu sunt în asentimentul altruismului meu, înseamnă că tot din egoism o fac. Dacă aș fi cu adevărat altruist, aș face ce ține de mine pur și simplu pentru că eu așa consider că trebuie. Deja când mă raportez la a-i blama pe alții că nu fac, nu e decât o altă formă de egoism (nu faci ceea ce eu consider important).

Desigur, se poate aduce argumentul că Germania nazistă a ajuns unde a ajuns pentru că mulți n-au luat atitudine. Un argument doar aparent corect. Pentru că o parte dintre cei care n-au luat atitudine s-a alăturat ulterior acțiunilor de exterminare a evreilor și romilor (de teamă să nu fie pedepsită, ori din convingere, nu asta discutăm acum). Adică a intrat în prima categorie, cea a „răilor”, doar că asta era latent în ei până atunci. Și mai rămâne acea categorie care n-a luat atitudine la început, nu s-a opus pe față după instaurarea regimului de teroare, dar a salvat viețile câtora zeci, sute, sau mii de oameni. Pe tăcute.

Când cineva tace, nu înseamnă neapărat că-ți e dușman.

5 1 Vot
Article Rating
Aboneaza-te
Notificare
guest
0 Comments
Raspunsuri in text
Vezi toate comentariile