Viitorul cu pași mici

20 iunie 1944

Racheta germană de tip V-2 MW 18014 devine primul obiect manufactuat de om care a ajuns în spațiul cosmic.

20 februarie 1947

Americanii trimit în spațiu primele ființe de pe Terra, niște musculițe de fructe.

4 octombrie 1957

Sputnik 1 devine primul satelit artificial al Pământului.

12 aprilie 1961

Uniunea sovietică trimite primul om în spațiu, la bordul lui Vostok 1: Iuri Gagarin.

20 iulie 1969

Omenirea pășește pentru prima dată pe un alt corp ceresc, odată cu aselenizarea modului lunar al navei Apollo 11, la bordul căruia se află Neil Armstrong și Buzz Aldrin, secondați de pe orbită de Michael Collins.

19 aprilie 1971

Uniunea Sovietică lansează pe orbită joasă prima stație spațială.

 

Acestea sunt câteva repere din drumul parcurs de omenire în explorarea spațiului cosmic. Ele reprezintă doar momentele de vârf ale unor pregătiri asidue, deseori soldate cu eșecuri, uneori chiar cu victime. O parte sunt legate de istoria nu-foarte-plăcută a experiențelor științifice făcute de naziști. Altele, de Războiul Rece. Încetul cu încetul, însă, țările globului învață că, oricât de mare le-ar fi orgoliul și naționalismul ce le determină să vrea să fie „primele”, rezultatele cu adevărat notabile, consistente și de lungă durată, vor putea veni doar prin cooperare internațională. De fapt, se pare că pe la începutul anilor ’60, Kennedy i-ar fi propus lui Hrușciov o îmbinare a eforturilor spațiale americano-sovietice. Dar, pentru vremurile acelea, un asemenea deziderat era destul de aproape de utopie.

Nu același lucru se poate spune acum. Și cred, în naivitatea mea, că acesta este unul dintre pariurile care poate oferi omenirii uni viitor. Pe de o parte, pentru că ne va permite, la un moment dat, să avem mai multe case. Să ajungem la stații orbitale permanente, locuite. La colonii lunare unde să se dezvolte, în timp, comunități. La primii pași făcuți de om pe suprafața planetei Marte și la eventuala începere a terraformării acesteia. Prin urmare, șansele omenirii de a supraviețui unor cataclisme naturale (ori poate chiar acțiunilor unor descreierați) ar crește.

Dincolo de asta, ar oferi oportunitatea guvernelor să coopereze. Să lase deoparte disputele, sau să le mențină la nivelul can-can-urilor, pentru a oferi maselor „pâine și circ”, dar, în realitate, să se concentreze pe eforturi comune, să-și ațintească ochii spre spațiu în vederea unor câștiguri pentru toate părțile implicate. Departe de mine gândul că totul va fi făcut onest, cu inima deschisă. Nu sunt chiar atât de naiv. Dar, conform principiului „scopul scuză mijloacele”, va fi extraordinar dacă, din dorința de a câștiga ceva Acolo, în spațiu, vor lua piciorul de pe accelerație aici, pe Pământ, lăsând omenirea să răsufle mai ușurată că, poate, niciun buton roșu nu va fi apăsat.

Desigur, Homo cosmicus va veni la pachet cu o serie de schimbări anatomice, psihologice, sociale și politice. S-ar putea ca, după două-trei generații de trai în spațiu, oamenii de acolo să devină ceva greu de conceput și acceptat de către noi, cei de acum. Până la urmă, evoluția nu ține cont de ce ne dorim noi, de moralitatea și estetica după care ne ghidăm, ci de alte principii. Pe de altă parte, pe mine nu mă încălzește să știu că urmașii mei vor arăta ca mine, dar vor muri pe o planetă al cărei ecosistem dat peste cap va produce cataclisme ce pot îngropa definitiv omenirea. Nici că vor arăta ca mine, dar vor fi distruși într-un război mondial dement. Mă voi bucura să știu că trăiesc, indiferent dacă vor mai arăta ca mine sau nu, dacă vor mai avea repere morale, fizice, sociale și politice similare mie. Îmi doresc, așadar, să fie adaptați vremurilor pe care le vor trăi.

Și da, cred că nu trebuie să uităm căminul unde am crescut. Chiar dacă vom ajunge departe, sau poate cu atât mai mult atunci, va trebui să îngrijim planeta aceasta, Pământul, așa cum merită. Să-l ajutăm să-și regăsească un echilibru care să ne includă și pe noi.

Putem distruge totul din orgolii nemăsurate. Ori din nepăsare. Dar putem și să clădim un viitor pentru omenire.

Dacă tot celebrăm o jumătate de secol de la aselenizarea primului modul cu echipaj uman (nu și ultimul, deoarece au mai urmat cinci expediții reușite), îmi permit să-l parafrazez pe Armstrong: sunt pași mici pentru om, dar uriași pentru omenire.

0 0 Voturi
Article Rating
Aboneaza-te
Notificare
guest

1 Comment
cele mai vechi
cele mai noi cele mai votate
Raspunsuri in text
Vezi toate comentariile
Ileana
Ileana
24 iulie 2019 14:18

Imi place modul in care gandesti. Nu pot insa, sa-mi scot din cap ca Dancila candideaza la presedintie. Si noi vorbim despre colonizarea altor planete.