Cunoaștem cu toții fazele acelea din filme atât de trase de păr, încât ne determină să dăm ochii peste cap, să pufnim exasperați și să ne întrebăm dacă-i era chiar așa de greu scenaristului să păstreze acțiunea între niște limite decente, fără să ne insulte inteligența. Lucrurile devin mai grave când respectivele segmente de intrigă se transformă în clișee, fiind preluate de zeci și sute de producții, pe baza unor rețete ce-ți permit să-ți dai seama după câteva cadre cum se va termina pelicula.

Ei bine, uneori viața bate filmul. Unele evenimente reale par atât de neplauzibile încât, dacă le-am întâlni în filme, le-am încadra în categoria de mai sus.

Cunoaștem cu toții scena când se aude un zgomot la subsol. Protagonistul (femeile sunt preferate în acest context), deși e singur în casă, afară e noapte (eventual și furtună), iar becul din subsol nu funcționează, coboară scările „ca să vadă ce-o fi”. Ori scena în care eroul își amintește că „a făcut el două luni de arte marțiale când era în clasele primare” și, prin urmare, consideră că poate înfrunta un adversar ce oscilează între un pachet de mușchi de doi pe doi și o creatură de coșmar dotată cu colți, gheare și urlete menite să bage frica în oase. În ambele situații, orice om cât de cât întreg la cap ar alege să-și vadă de viața sa, ori s-o ia la picior pe principiul că „fuga-i rușinoasă, da-i sănătoasă”.

Ei bine, se pare că și în viața de zi cu zi există persoane pentru care orgoliul sau inconștiența depășesc cu câteva ordine de mărime instinctul de conservare. Altfel nu-mi explic cum un jurnalist, chiar dacă merge pe la sală să-și lucreze mușchii, se poate gândi să provoace la luptă un ins medaliat la competiții internaționale de muay tai. Spre deosebire de filme, însă, unde eroul obține improbabila victorie într-o luptă dramatică de zece minute, realitatea devine cinică după cinci secunde.

Un alt clișeu din filme îl reprezintă cel în care protagonistul ia pe el o salopetă sau un halat specific unui anumit loc de muncă și se strecoară într-o clădire înțesată de lume, pentru a afla cine-știe-ce secret bine ascuns. Cum de nu-l întreabă nimeni de sănătate, n-am reușit să-mi dau seama. Adică nimeni, chiar nimeni nu păzește șandramaua? Nimănui nu i se pare că n-a mai văzut fața aia până atunci printre membrii personalului? Niciun cadru medical nu-l cunoaște pe acel dr. X căruia protagonistul i-a furat halatul?

După cum am constatat recent, se poate și mai și. Adică nu doar să treci printr-un spital timp de un sfert de oră, căutând un dosar ascuns într-un sertar. Poți petrece vreme îndelungată, poți merge de la un spital la altul, ba poți și opera pacienți, lumea tratându-te cu respectul cuvenit unui doctor. Doar pentru ca să iasă la iveală faptul că… n-ai avut nicio tangență cu studiile medicinale. Cât de defect este un sistem care-ți permite să profesezi, îți dă acreditările necesare, nici n-are rost să mai vorbim.

Am lăsat la urmă cireașa de pe tort. Sau bomboana de pe colivă, depinde cum vrea fiecare s-o privească. În unele filme de acțiune există obiceiul ca protagonistul să scape de un adversar destul de renumit, doar pentru ca, în punctul culminant al acțiunii, să-l reîntâlnească, descoperind astfel că respectivul era cel mai mare și mai tare. Cam cum e în basme cu regele care se îmbrăca în om de rând ca să-și viziteze supuși și, la momentul propice, își dezvăluia identitatea. Sau, ca să parafrazez o glumă amuzantă întâlnită pe net zilele astea, ca și cum într-un joc pe calculator distrugi un adversar care e level 3, doar ca să-l reîntâlnești, două ecrane mai încolo, revenit la viață. Dar la level 50.

Ei bine, cam asta au pățit guvernanții care au făcut tot ce le-a stat în puteri s-o mazilească pe șefa DNA. S-au bucurat că au scăpat de ea, doar pentru ca, la câteva luni distanță, să-i vadă umbra plutind din nou deasupra lor, de data asta dintr-o poziție mult mai înaltă, unde n-au nicio putere s-o mai îndepărteze.

În lumina celor trei evenimente prezentate aici, de acum încolo voi privi cu mai multă clemență scenele care te fac să te întrebi dacă scenaristul și personajele își folosesc capetele și la altceva decât să le plouă în gât. Cum spunea omul din Prostia omenească a lui Creangă: „Mâța tot s-ar fi putut întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu obrocul, să arunci nucile în pod cu țăpoiul și să tragi vaca pe șură, la fân, n-am mai gândit!”

Așa și cu personajele noastre. Până la urmă, alea sunt doar filme și sunt produsul imaginației.

Dincoace sunt oameni în carne și oase.

Lasa un raspuns

avatar
  Aboneaza-te  
Notificare