Foto-Video. Un eveniment vomă, o formă de manifestare culturală a latrinei

Cînd e să n-ai noroc, te umple ghinionul de spume, nu alta. La ultima lansare de carte din Alba Iulia am mers așa, mai pe vîrfuri, ca un sceptic ce mi-s, pen’că la cea dinainte fusese un festival de laude trase în dosul unui fost ziarist pe la oficiosul partidului unic pe plan local, plus pe la Scânteia, mare scribălău, dar reconvertit acum la statutul de “scriitor” sanchi oprimat de comuniști. Hăhă. Ei bine, la ultima, nu la cea a fostului ziarist comunist, am avut noroc de un super mega mișto recital, de nici că mi-a mai păsat de cărțile lansate.

Așa că, încă în minte cu minunata muzică de data trecută, mi-am făcut avînt și m-am dus și la lansarea de azi, organizată de Biblioteca Județeană “Lucian Blaga”, în foaierul Casei de Cultură a Sindicatelor. Urma să aibă loc, în prezența Mioarei Pop - directorul Bibliotecii Județene - și a editorului Aurel Ștefanachi, lansarea volumului “Dragostea în Raiul Câinelui”, semnat Dumitru Mălin, director al Palatului Copiilor din Alba Iulia.

Evident, nici doamna Mioara Pop și nici Audel Ștefanachi n-au venit, așa că rolul de gazdă a căzut în sarcina Cristinei Smadea, sărmana de ea.

Ajung eu pe la ora 6 dupămasa acolo, fix cînd trebuia să înceapă evenimentul, și găsesc o sală  (dacă holul ăla poate fi numit sală) plină. Să fi fost vreo sută de persoane. Mai mult sau mai puțin. Cert e că, după ce am aruncat o privire prin sală, mi-am dat seama că sînt în top 3 cei mai tineri oameni de acolo. Și, vorba aia, sînt și eu atît de tînăr încît l-am luat pînă și pe Isus la vîrstă.
Și am mai observat că toți bine, cu mici excepții, aveau niște mecle de șoareci bugetofagi, fie încă în funcție, fie ieșiți la pensie, cu gloria de bugetofag trăită în vremea lui Ceașcă. Că, deh, oameni din sistem, de la Inspectorat, de la Casa Pionierului, de la Unirea (pe vremea lui ceașcă ziar comunist), din-astea.
Mă așez la o masă, scot aparatul și aștept să înceapă “evenimentul”.

Se anunță tra-la-la-ul și un domn, Xulescu Nuștiucum, folkist, anunță un prim moment “cultural”. O mică elevă urma să cînte o piesă folk, pe muzica lui și pe versurile lui Dumitru Mălin, poetul autor al romanului ce avea să fie lansat. Folk! Iar folk, în mizda pă-sii, îmi zic eu în minte, în timp ce deja mă pregăteam să mă cert cu Marele Prieten Imaginar, că iar mi-a tras țeapă și m-a aruncat la un eveniment nasol. Începe însă fetița, cu chitara ei, și cîntă - chiar bine - preț de vreo 5 minute. Oh, mi-am zis, deci există un Mare Prieten Imaginar. Și tocmai cînd îi mulțumeam Lui, în timp ce folkistul Xulescu Nuștiucum tot lălăia în microfon despre niște evenimente folkistice pe care le organizează el, mîine, în Piața din Cetate, pe “scenă” își fac apariția doi tip, unul cu un ditai acordeonul și altul cu un și mai ditai taragotul.

Dar vai, Mare Prieten Imaginar, ce ne-am înțeles? îmi ziceam eu în minte. Păi nu vorbisem că e fără Salam de Aur și Ciorbă Bursuc? O pluă, tati! O pluă! îmi răspunde Marele Prieten Imaginar cu vocea-i inexistentă, fix ca el.

Nenea cu acoreonul freacă ceva la sculă după care se pune pe cîntat. Și dăi și tura-tura, ti-ti-ti, la-la-la, pu-pu-pu, la-la-la, de mi se sinucideau în masă neuronii de la atîta cultură. Și dăi și bagă, vreo 5 minute. După care, hop, și celălalt domn, suflărețul cu taragot, intră în schemă. Și tighi-dighi-di, țupi-țupi-țu, li-li-li-și-la-la-la, de le creștea inima ălora din sală, nu alta. Pesemne că toți erau cuprinși de emoția muzicii și-și aminteau cum veniseră ei la oraș și cum, cu lacrimi în ochi, se despărțiseră de ultima pereche de gumari, pe care o agățaseră pe bariera de la intrare în oraș. Asta în timp ce mie îmi încărunțea și părul de pe picioare, că pe cel de pe cap mi-l smulsesem deja.

De ce naiba trebuie ca o instituție publică să organizeze căcatui populare la oraș? De ce trebuie ca țăranul convertit la orășan să-și trăiască obiceiurile și tradițiile aici, la oraș? De ce nu se duc ei la Șpălnaca, la Hopârta ori unde naiba vor, să-și sufle acolo în taragoate și să-și mîngîie suav acordeoanele? De ce plm insistă Primăria, Consiliul Județean, Biblioteca, Centrul Cultural Augustin Bena și mai toate instituțiile pe toate lălăielile astea? De ce atît de des? De ce? De ce?

Cu chiu, cu vai, trece și minunatul moment cortoral-folcloric. Se aplaudă, că plm, albaiulienii transpirați de emoție aplaudă orice, și se trece la “lansare”. Sau, mă rog, credeam eu că se trece la lansare. Oricum, eu deja mă gîndeam la metode de suicid și pendulam între ideea de - în caz că voi vrea vreodată să mă sinucid - a-mi înfige un taragot în cap, de jos în sus, ori prin urechi, să nu cumva să mai fiu nevoit să ascult lălăieli pe lumea ailaltă, în caz că lumea cealaltă înseamnă vreun sat.

Dar mai lansăm odată și cartea aia! îmi venea să urlu, că trecuse deja mai bine de jumătate de oră și eram tot la țărănisme. Cristina Smadea îi face o scurtă și oarecum decentă prezentare lui Dumitru Mălin, după care îi întinde acestuia microfonul, în ideea de a spune el mai multe despre cartea lui. Numai că, hop-țop, un domn din sală se cere la vorbit.

Iar de aici, după toată voma culturală, se sare printr-un minunat plonjon direct în latrină. Bum! Domnul zice ceva de la masă. Nu se aude. Iese în față, ia microfonul și suge la el. Că el e din Siliștea Gumești, și acolo era un rîu în care se scălda și alea alea. Că Dumitru Mălin are o poezie care se cîntă, care e plăcută ochiului, care inima. După care, un mic delir frecat în jurul întrebării: Ce l-a făcut pe Dumitru Mălin să scrie proză? Și dăi înainte, bla bla, tra la la, răspunsuri siliștene, că presiune, că se descarcă. Apoi din sală mai sare unul, cum că știe el răspunsul. După care individul mai zice și ce are el în lucru, tot ceva scriere - pesemne că îl va lansa și pe el Biblioteca Județeană, tot cu limbi, surle și trîmbițe.


Și, cînd să zică Dumiru Mălin, hop unul din sală, coleg cu el, care s-a trezit să fie haios dînd din casă, gen, că i se destăinuise lui autorul. Și că nu mai poți, în ziua de azi, să scrii o carte de amintiri, că toată lumea că ești un nou Ion Creangă (pe bune, așa zice, ascultați pe înregistrare). Numai că, tocmai de-aia, Dumitru Mălin a vrut să demonstreze că nu e un Ion Creangă, ci că e un scriitor din Ardeal. Băi, opriți circul, că vomit pe aparatul foto! mă gîndeam eu. Și e normal să vă puneți întrebări, îmi venea să urlu către moșnegi, că sînteți niște derutați în plm, acum că nu vă mai zice partidul ce să faceți, cum, cînd și cu cine să faceți, iar să gîndiți nu v-a învățat nimeni!

Cristina Smadea vrea să pună frînă, dar mai are unul ceva de zis. Că Dumiru Mălin e în prima fază un gingaș, un poet, iar în faza actuală e omul natural, omul adevărat. Iuhuu! Iupii! Aplauze.

O doamnă vrea să zică și ea ceva. Lăsați-l să se îndrăgostează, să ne scrie și proză și poezie, zice doamna din spatele sălii. Care nu i-a citit cartea asta, dar le știe pe de rost pe celelalte. E un fan înfocat. O prietenă, ce mai. Și dă-i înainte, cu bale, cu epitele, cu alea alea. I se duce și microfonul, că prea frumos le zice, cu mereu iubirea, cu rai, cu alea alea. Și, să recităm, să cîntăm sau să plîngem împreună - dar să plîngi tu!, că mie îmi vine să urlu!!! - după care începe să recite din Omar Khayyam. Pam - Pam!

Iar cînd credeam că tot bîlciul ăsta în care vorbește toată lumea ce vrea, numai autorul despre carte nu, se termină, în aplauze și iubire în versuri și-n proză, cu Dumitru Mălin descris drept “filosof” - filosof băi, filosof! - hop, mai e un tilică ce își vrea glăsciorul auzit.

Un domn pe nume Cisteianu se trezește și el vorbind. Că-i coleg de revistă cu autorul, că dragă Măline, că el e onorat, că sînt în sală și colegii lui de redacție la revista aia bla bla, că-s și colaboratori - și-i zice cu nume - și ăla și ăla. Frate, zici că era secretarul de partid și făcea prezența. După care ține să zică și faptul că două capitole din carte au fost publicate în revista aia plm. Și, evident, trebuie să dea și el ceva din casă. De cînd erau ei mici și se jucau la ordinul partidului, acum 50 de ani, cînd “în redacția ziarului Unirea exista o, un colectiv redacțional extraodrinar de sudat, cu scriitori care s-au afirmat”. Adică, știți voi, la Unirea, ziarul care pe vremea aia lingea în cur Partidul Unic. Acum nu-l mai linge, că nu mai există un partid unic. Acum sînt mai multe, cu mai mulți politicieni ce au nevoie să-și simtă dosurile mîngîiate cu fel și fel de cuvinte meșteșugite în limba de lemn.

Deja mi se făcuse rău. Am oprit aparatul, l-am băgat în husă și așteptam ca individul să-și îngheie lingăismul. Numai că nu se mai oprea, nenicule. A trecut de la povești cu Mălin la povestea lui, care e “membru al secției literare a Uniunii Artiștilor Plastici din România, uniune legal înființată, bla bla bla”. Normal, nu e vorba de UAPR ci de UAP-ul lui Traian Mârza, acel ONG cu care visa să se substituie UAPR-ului și care, nu cu mult timp în urmă, a pierdut în instanță dreptul de a mai folosi numele de Uniunea Artiștilor Plastici. Dar mna, nu mă întind cu povestea asta aici, că ne afundăm și mai tare în hazna. Cert e că omul îi dădea înainte și nu se lăsa scos din lălăială nici după ce Cristina Smadea i-a atras atenția că era acolo pentru a discuta despre Dumitru Mălin și despre cartea lui, nu despre alte avioane.

Eu unul n-am mai rezistat. M-am ridicat în timp ce omul vorbea și am plecat spre casă, prin picuri de ploaie. Nu mai plecasem pînă atunci de la o lansare de carte înainte ca și cartea să fi fost, propriu zis, lansată. Dar nici nu mai putea sta în haznaua aia, alături de toți acei șoareci bugetofagi, care și acum au urme în genunchi de la atîta pupat poala partidului.

Dacă asta e cultură, opriți vă rog trenul cu căcat, că eu vreau să cobor. Nu se poate ca în 2016 să-i omagiem, pe bani publici, pe foști lingăi ai partidului unic ori să transformăm taragotul și acordeonul în etaloane culturale. Înțeleg că mare parte dintre cei ce azi au ajuns în funcții de conducere a instituțiilor publice sînt, de fapt, niște prelungiri ale vechiului regim, niște extensii peste timp ale rahatului comunist. Înțeleg și că mai marii orașului sînt, la bază, niște țărani aduși cu arcanul de prin te miri ce sate. Dar dacă unii vor să cînte comunismul, ori vor ca azi să-i spele pe cei ce l-au cîntat, să o facă acasă, nu la evenimente publice organizate de instituții publice, din bani public. Iar pe șefii și șefuleții care visează populară din bani publici la oraș, pe post de main event, ba chiar unic mod de desfășurare, îi îndemn să se facă șefi și șefuleți la țară.

Iar madam Mioara Pop să facă bine să se ducă la o bibliotecă comunală, să facă pe acolo pe șefa. Căci e clar, cu gumari în picioare, acordeonul la gît și taragotul în gură, înconjurată de lingăi ai partidului unic, nu poți pretinde că faci cultură din poziția de șef al Bibliotecii Județene “Lucian Blaga”. Mă rog, să se după ce demisionează. Adică mîine.

Evaluaţi acest articol
(8 voturi)

Adaugă comentariu

Va rugam nu injurati! Poate veti gasi argumente, totusi!


Codul de securitate
Actualizează

JoomShaper