Probabil că mulţi dintre noi am întâlnit, în viaţa asta, un anumit tip de persoană. Trecută de prima tinereţe, consumând resurse uriaşe (bani, mâncare, timpul celor din jur etc.), care trebuie să-şi bage nasul peste tot, încurcând pe toată lumea, dar care, dacă stai s-o iei la bani mărunţi, nu produce nimic util. Efectiv, dacă stai cu foaia şi pixul în mână, îţi dai seama că n-are niciun rol real. Dacă-l elimini, activitatea va merge la fel. Şi-ţi dai seama de asta în momentele de criză, când, disperat să găseşti măsuri şi să vezi cine ce responsabilităţi are, afli că individul cu pricina, care părea miezul la dodoaşcă, n-are nicio atribuţie concretă. Practic, el nu poate fi vinovat de nimic; e un simplu băgător de seamă.

Ei bine, exact aşa e statul român. Îşi bagă nasul peste tot, suge resurse ca să se îmbuibe, supradimensionându-se, iar când apare ceva grav, lucrul cu pricina nu intră în competenţele niciuneia dintre rotiţele pentru care cotizezi la greu. Bine, înţeleg că fiecare încearcă „să se scoată”, să-şi apere pielea, dar sistemul, cum se zice, mecanismul ar trebui să funcţioneze şi să găsească un vinovat în instituţia X, în persoana directorului/responsabilului Y din structurile statului etc. În loc de asta, autorităţile au învăţat la perfecţie lecţia lui „fă-te că lucrezi”, agitându-se, stând încruntate şi preocupate, trăgând de timp până când interesul opiniei publice se fâsâie, ori apare alt element de interes.

Drama de la Colectiv (atât partea cu incendiul cât şi cea cu spitalele de arşi), avionul prăbuşit în Munţii Apuseni, copilul omorât de câinii fără stăpân sunt exemple grăitoare în acest sens. Sau, ca să ajung la subiectul articolului de astăzi, Cazul Caracal, sau Dincă, sau Alexandra, cum vreţi să-i spuneţi. Statul dă atât de acut impresia că se preocupă să rezolve o problemă ce duhneşte înfiorător, încât nu realizează că agitaţia lui, ce deja durează de atâta vreme fără rezultate concrete, demonstrează una din două: sau e complet ineficient, impotent şi incapabil, sau se străduieşte din greu să muşamalizeze şi să facă scăpate anumite persoane. Ideea de bază rămâne una singură: important e să treacă momentul cu impact emoţional puternic, că după aia se vor acoperi ele dosarele de praf, iar cei legaţi de poveste (direct sau indirect) îşi vor vedea mai departe de treburile lor.

De rezolvat, nu rezolvă nimic. De curând a mai dispărut o fată, de data asta în judeţul Dâmboviţa. A fost găsit moartă. Un caz identic celui de la Caracal, am putea spune. Dar nu e aşa.

A sunat la 112? Nu. Uf, serviciul respectiv răsuflă uşurat – nimeni nu va comenta că a vorbit urât cu victima şi n-a ştiut să gestioneze problema.

A ştiut poliţia? Nu. Se pare că dispariţia ei a fost anunţată de către părinţi când copila era deja moartă. Organele de ordine vor răsufla uşurate – nimeni nu va spune că au fost ineficiente, că au aşteptat în faţa porţii în timp ce se producea tragedia, că au bagatelizat cazul, că au apelat la interlopi.

A fost implicat vreun procuror? Nu. Tagma lor poate răsufla uşurată – nimeni nu-i va acuza de nimic, nu se va mai lega nimeni de faptul că ei nu sunt traşi la răspundere, că au salarii aşa şi pe dincolo.

A fost vorba despre un criminal eliberat în baza recursului compensatoriu? Nu. Legiuitorii noştri pot răsufla uşuraţi – nimeni nu va putea să arate cu degetul spre legile justiţiei şi să urle că ele favorizează infractorii.

Nici măcar poliţiştii de frontieră nu sunt stresaţi, deoarece făptaşul a părăsit ţara înainte să se ştie cine e şi să fie dat în consemn.

Şi Protecţia copilului poate răsufla uşurată, nu e un copil instituţionalizat.

Deşi vocali în cazul Alexandrei, politicienii au tăcut. Acum au alte probleme, tocmai au avut de strâns şi de validat semnăturile pentru candidaturile prezidenţiabililor. PSD-ul şi susţinătorii săi n-au avut motiv să se lege de faptul că STS-ul e „al lui Iohannis”, aruncând tragedia în cârca lui, PNL-ul şi susţinătorii săi n-au avut motiv să se ia de Ministerul de Interne aflat în subordinea lui Dăncilă, Dan Barna de la USR n-a fost cazul să declare că „dacă era el cârmaciul luminat, aşa ceva nu se-ntâmpla”.

Iar decesul a venit prea târziu pentru ca din acest cadavru să mai poată ieși viermi dornici să se cocoațe în vârf.

Statul român poate răsufla uşurat: măgăreaţa nu e în curtea sa. Ba, mai mult, poate acuza străinii ăia care încurajează pedofilia, că uite, de la olandejii cei răi ni se trage! Ăia care nu ne vor în Schengen, ăia care nu vor să se facă la noi autostrăzi şi nu vor să se dezvolte portul Constanţa, ca să-şi protejeze amărâtul lor de Rotterdam.

Numai nouă, proştilor, ni se pare că vedem lucruri identice în ceea ce s-a întâmplat la Caracal, în Dâmboviţa şi în atâtea alte locuri despre care nu s-a făcut atâta tam-tam mediatic. Că ele prezintă o impotenţă a statului român, o stare de nefuncţionare.

Din partea lor, a celor din instituţii, a legiuitorilor, a guvernanţilor şi prezidenţiabililor, se vede altfel. Şi, dacă mai comentăm mult, vor avea grijă să ne trezim cu reglementări care vor arunca responsabilitatea pe umerii noştri, ai cetăţenilor de rând. Care vom fi aspru pedepsiţi dacă nu vom avea noi grijă de noi, conform regulilor impuse de ei.

Păcat de bieţii copii şi adolescenţi care mor înainte să apuce să se-ntrebe măcar de ce funcţionează aşa defectuos statul ăsta al nostru. De fapt, e vina lor. Ce, statul i-a pus să se nască şi să crească aici?

Lasa un raspuns

avatar
  Aboneaza-te  
Notificare