Am vrut în primă fază ca acest articol să se refere doar la normalitate. Să prezint trei cazuri recente care, din punctul meu de vedere, descriu o lume așa cum mi se pare firesc să fie. Două dintre ele cunoscute de mulți, iar al treilea o experiență personală. Totuși, nu pot rezista ispitei de a arăta un pic și din ceea ce mi se pare anormalitate. Doar așa, pentru condimentare.

Primul semn de normalitate l-am văzut la vizita papei. Un om care-mi face impresia că se străduiește să trăiască lucrurile pe care le predică. Să aibă o ținută modestă, nu opulentă, un discurs tolerant și conciliant, nu unul al segregării. O dovadă că, dacă „ești sus”, nu e nevoie să te consideri deasupra celorlalți și că-ți înțelegi și asumi misiunea ce-ți revine. Aș adăuga la asta normalitatea mulțimilor de oameni de diferite etnii și apartenențe religioase care au venit în număr foarte mare să-l vadă și s-au comportat civilizat. Când vine vorba despre religie și credință, despre cineva al cărui rol este de conducător (îndrumător spiritual, în cazul de față), asta e ceea ce consider eu normalitate. Și mă bucur că am avut ocazia s-o văd.

La polul opus aș pune paralizarea unor activități ale Târgului de carte Alba Transilvana din cauza sosirii președintelui. Da-da, nu doar PSD-ul și Dragnea trebuie arătați cu degetul că au făcut și au dres. Sunt și alții, cu alte orientări politice, care consideră că e firesc ca un eveniment al copiilor să fie dat peste cap fiindcă-i președintele pe-acolo. Și nu, nu mă refer aici la organizatori.

În Valea Uzului, românii și maghiarii au probleme cu osemintele unor oameni îngropați în cimitir.

„Sunt ai noștri!”

„Ba-s ai noștri!”

Spun ei și se bat ca…

La câteva sute de kilometri depărtare, români și maghiari manifestează împreună îndemnând la bună înțelegere și conviețuire. Cum am spus și cu alte ocazii, consider că Transilvania n-ar fi Transilvania dacă am încerca să dăm la o parte oricare dintre popoarele, etniile și confesiunile care și-au avut sălașul aici de-a lungul secolelor. Da, au fost probleme în istorie, la fel cum au fost în toate țările care au existat pe lume. Pământurile și-au schimbat continuu stăpânii, războaiele au adus cu ele atrocități comise de unele popoare împotriva altora, pacea a însemnat uneori reconciliere, alteori răzbunare. Dar eu consider normalitate faptul de a trăi în secolul XXI. Un secol care încearcă să aducă oamenii laolaltă, nu să-i separe. Să le permită să fie egali în drepturi, nu să-i discrimineze pe cine știe ce criterii. Istoria n-o putem rescrie. Cum va arăta viitorul stă în mâinile noastre. Dacă preferăm să îl scriem folosind cerneala trecutului, povestea acestui viitor va fi în continuare redată cu litere de sânge.

Al treilea element de normalitate am avut ocazia să-l văd petrecând patru zile alături de autoarea Johana Gustawsson – o franțuzoaică măritată cu un suedez, alături de care locuiește în Marea Britanie. Trăiește din scris și a fost tradusă în mai multe țări. În ciuda unui program epuizant, ce a solicitat-o de la 7-8 dimineața până la 10-11 seara, aproape fără întrerupere, a rămas de o modestie și un bun simț exemplare. Oricât a fost de obosită, a avut răbdare cu fiecare persoană care a abordat-o, a participat la orice eveniment a fost solicitată, a discutat cu fiecare cititor, a dat autografe oricui și oriunde a fost cazul (la masă, în poală, în picioare), nu s-a plâns nicio clipă de nimic (ba, dimpotrivă, mereu întreba ce mai poate face) și a repetat adesea, ca pe un motto: „fac exact ce-mi spuneți, merg oriunde ziceți”.

„Eu doar scriu cărți, nu salvez vieți”, a rezumat ea la un moment dat rădăcina acestei simplități.

O vizită a papei. O manifestație la Cluj. Un turneu al unui scriitor. Nu știu cum e pentru alții, dar, în ceea ce mă privește, asta e normalitatea lumii în care-mi doresc să trăiesc.

 

Lasa un raspuns

avatar
  Aboneaza-te  
Notificare