Vințu de Jos. O gară mică într-o mare mizerie

E puțin trecut de ora 9 dimineața. Rad în viteză o cafea, sudez două țigări și mai verific o dată bagajul. Totul pare ok. Apare și Victor cu mașina, mai verific odată dacă nu am uitat ceva și apoi plecăm spre Vințu de Jos, de unde urmează să iau un tren spre Predeal. Deocamdată e totul bine. Chiar prea bine, căci dacă era să merg cu trenul din Alba Iulia, ar fi trebuit să plec pe la 8 și ceva, după care să stau vreo două ore boschetar prin gară.
Nu mai țin minte cînd am fost ultima dată în gara aia. Știu că e nod de cale ferată și că am trecut pe acolo cîndva, dar a trecut atît de mult timp de atunci încît nu mai găsesc nici măcar un reper prin cutia cu amintiri.

Sîntem pe undeva prin sat, pe principală, iar la un momentdat, căci Victor știe drumul, facem stînga. Intrăm pe o stradă cu case, cum sînt mai toate străzile cu case din satele ardelenești. La capătul ei, în dreapta, răsare o clădire ponosită ce seamănă cu rămășița unei fabrici scăpate din combinația privatizărilor. În fața clădirii, pe post de parcare, se întinde un fel de glie bătătorită, asortată pe alocuri cu mici bălți. Isuse Chitroase, dar unde dracu am ajuns? Asta e gara? Ăsta e nod de cale ferată? Cobor din mașină și mă uit mirat la clădire. Fac cîțiva pași în spate și, în continuare mirat, fac vreo două poze.

Pășesc atent spre intrare, să nu cumva să calc în vreo baltă ori să deranjez acel micro univers al mocirlei din bătătură. Intru pe o ușă mică și ajung într-un fel de odaie înaltă, cu aspect de jeg-nuveau. Sînt vreo patru ghișee, dar numai unul funcționează. Celelalte par închise de atît timp încît pînă și pînza de paianjen e decolorată și pare să fi prins un fel de patină a timpului trecut degeaba. O doamnă stă în spatele unui geam mic, decorat cu bare groase din metal. Întreb de tren. Are puțină întîrziere, îmi zice, vreo 70 de minute. Mdap, planul meu de a nu o arde aiurea prin gară e dat peste cap de organizarea CFR. Întreb unde se poate bea o cafea, sta jos, ceva, la care doamna de la ghișeu îmi recomandă să merg în sat. E un bar, aici, mai aproape, și unul pe stradă, în jos.

La vreo 200 de metri descopăr o crișmă. E un fel de mini-supermarket, cu magazin alimentar în față, crișmă în spate și o terasă - în construcție - pe laterală. Intru în bar și mă uit după vînzătoare. Imediat vine, că e acasă, îmi zice un client ce sorbea la o cincizeacă. Apare doamna de acasă - care pesemene că își mai face de treabă prin curte, cînd nu are clienți - și iau o cafea și un suc. Mă așez la “terasă” și privesc fascinat spre un ceas de perete în formă de ceas de mînă, în genul acelora apărute imediat după ’90. În locul ăsta timpul nu mare nimic mai mult decît o glumă cărei boactării de tren îi rîd în față. Din boxele unei plasme atîrnate pe perete răsună ceva muzică populară iar eu mă întreb cum ar fi să locuiești în casa de peste drum, unde niște pubele de gunoi au fost plasate fix sub geam.

După mai bine de jumătate de oră mă pornesc, din nou, cu pași mărunți și atenți, prin bătătură spre gară.  De la același ghișeu aflu că întîrzierea s-a majorat și e acum de 96 de minute. Îmi vine să întreb dacă trenul ăsta vine spre Vințu de Jos ori merge cumva în direcție opusă.
Ies pe peron. Un cîine stă adormit pe beton și se mai linge din cînd în cînd în cur. Nu pare deranjat de zarvă. Căci e o zarvă. Se lucrează. Vrea patru muncitoreni plimbă o țeavă în timp ce alții trag de un fel de cărucior montat pe șine și verifică ceva folosind o altă țevă. Își face apariția și un altfel de utilaj, din care șoferul coboară la o țigară. E România și se muncește românește. Privesc în jur iar aspectul clădirii mă duce cu gîndul la poze care circulă pe net, la imagini din Siria. Sînt vreo două bănci, cu scaune din plastic, dar șezutul pe ele e o opțiune doar în cazul în care ești îmbrăcat în salopetă deja ultra jegoasă. Doi muncitoreni, cu rucsac în spate, povestesc preț de o țigară după care pleacă. Pe peron mai sînt doi tineri, cu bagaje, care așteaptă același tren întîrziar. Un tip grăsun stă pe o altă bancă și, din cînd în cînd, mai scoate o sticlă - ascunsă într-o pungă de hîrtie - și trage, cu sete, cîte un gît din ea. Există încă semne cum că, pe vremuri, cîndva, gara asta era dotată cu sală de așteptare și chiar restaurant. De sub streașina ce acoperă o bucățică din peron se aud niște porumbei. Mă uit la ei cum se pigulesc și cum se cacă pe cldarîm, fără să le pese de mine ori de trenul care nu pare să mai vină vreodată.

E gălăgie. Niște utilaje produc un sunet enervant, ce-ți zgîndăre în ureche. Cîinele stă întins. Nu-i pasă. Se mai linge între picioare în timp ce porumbeii mai lasă niște căcați pe peronul și așa infect. Trec spre linia unde avea să vină trenul și observ pe clădirea-ruină vreo 10 parabolice. O fi CFR-ul de căcat și o fi gara asta cu aspect de nașpa-vintage-jeg, dar măcar sînt oamenii conectați la tehnologie. Ceea ce e de bine. Căci, poate, poate-poate, vor fi aflat și ei că pe lîngă apa caldă și mersul pe jos, s-a mai inventat și varul, și pavajul, chiar și mătura. Și poate, poate-poate, cîndva peste niște ani buni, va ajunge și gara din Vințu de Jos în secolul 20.

Evaluaţi acest articol
(6 voturi)

Adaugă comentariu

Va rugam nu injurati! Poate veti gasi argumente, totusi!


Codul de securitate
Actualizează

JoomShaper