În drum spre permisul de șofer. Medisol, acest fast-fool al analizelor medicale

Permiteți-mi, pentru început, să îmi urez tradiționalul “bun venit acasă”. Și, mai apoi, să-mi urez un la fel de tradițional “ce dracu’ a fost în capul tău de te-ai întors, prostule?!”.
Păi, să zicem că am avut o scuză. Căci chiar asta e, de fapt, o scuză: permisul de conducere.
Se pare că trăim într-o lume în care permisul de conducere e obligatoriu. E mult mai important, astăzi, să poți conduce un automobil pe o șosea decît, să zicem, să poți face un acord între subiect și predicat. Așadar, iată-mă revenit din pribegie, cu scopul declarat de a deveni șofer. Mama, fratele, iubita, partidul, primarul, națiunea întreagă mă așteaptă pe șosele.

După cîteva zile de reacomodat cu orașul și prietenii, zile în care m-am străduit să ignor orice chestie cu “parfum românesc”, am ajuns și la un nene instructor. Vorbim, ne înțelegem și semnez. Merg după cazier și, wow, totul se rezolvă în 10 secunde. Nu-mi vine să cred! Îi dau apoi nenelui niște bani pentru ceva taxă și, țaca-paca, se pare că deja sînt apt din punct de vedere psihologic.
Urmează apoi dosarul medical. Sînt îndrumat spre o “clinică” numită Medisol, deși în capul meu rămîne întipărit numele Unisol. Precum al uleiului. Caut numele clinicii pe Google Maps și o găsesc pe undeva prin Ampoi III. Mă înființez acolo vineri la ora 13:00, cum îmi fusese indicat, numai ca să aflu că acolo e doar un fel de sediu social - cabinet medical și că adevărata “clinică” e undeva înspre Micești, vis-a-vis de Kaufland. Cum programul medicilor e doar de la 13:00 la 14:00 - căci doar atunci vin ei de la spital - mă decid să merg luni.
Ieri (n.r. luni) am ajuns acolo pe la cîteva minute trecute peste ora 13:00. Intru într-un fel de hol ticsit cu “pacienți”. Un fel de ghișeu pe sistem bar e dotat cu vreo trei doamne/domnișoare asistente/casiere/taxatoare. Trebuie stat la coadă. Normal, gîndesc eu, în timp ce parfumul de România îmi intră prin nări și-mi crează în tălpi o senzație de emigrat. Dau să mă pun la coadă cînd, normal-absurd, sînt îndrumat spre celălalt capăt al cozii. Căci, absolut normal-pur-românesc, coada se formează dinspre cabinetele medicilor spre intrare și nu invers, cum te-ai fi așteptat tu. Dumnezeul Logicii nu e venerat la “Clinica Medisol” iar rațiunea e o boală de care niciun angajat al clinicii nu suferă. Stau la coadă, îmi vine rîndul, plătesc și întreb cam cît durează tot procesul. Mi se răspunde că vreo cîteva ore, motiv pentru care întreb dacă pot să revin a doua zi, căci mai am o programare la care aș vrea să ajung. Mi se spune că e totul ok, așa că plec spre altă “clinică”, pentru un consult oftalmologic, hotărît însă să revin a doua zi ceva mai repede, astfel încît să nu stau prea mult la coadă.

Astăzi, împreună cu iubita - care trebuie să-și schimbe permisul și, normal, trebuie să treacă și ea prin furcile caudine ale obținerii dosarului medical - ajungem cu vreo jumătate de oră înainte de începerea migrației medicilor dinspre Spital spre “clinica privată”. În holul de așteptare erau vreo cinci oameni. Deja mă felicit pentru decizia de a veni mai repede și apoape că mă bat singur pe umăr în semn de mulțumire de sine. Iubita mea se apropie de ghișeu și încearcă să achite taxa de 100 de lei, însă o doamnă asistentă/taxatoare/secretară o îndeamnă să aștepte. “Stați jos că vă strigăm noi”, îi spune stimabila. Ne strigați cum, că nici nu știți cine sîntem....
Insistăm cu plătitul, căci - îmi zic eu - înseamnă că urmează să intrăm la consult în urma numerelor de pe bonul fiscal. Ntz! Vă strigăm noi, aproape că îi strigă iubitei mele asistenta taxatoare secretară. Practic, nu începuse încă programul de încasări. Așteptați. Așteptăm, ce să facem.

Se deschid conturile clinicii și lumea, deja adunată în număr mult mai mare în hol, se înghesuie la ghișeu. E din nou o harababură și abrambureală, căci coada trebuie formată pe același sistem ilogic, dinspre cabinete către ieșire. Pe motiv că, am intuit eu, respectivele taxatoare/asistente/secretare aveau ștampila în stînga calculatorului, și nu în dreapta, astfel că lumea trebuia să se conformeze și să stea într-o coadă de forma inteligenței secretarelor taxatoare asistente.

Achită și iubita mea taxa, după care sîntem îndrumați, precum o haită de cîini, să stăm și să păzim diferitele uși de pe hol, în așteptarea medicilor. Practic, eram ca niște hiene lihnite de foame și urma să ne aruncăm unii peste alții, să ne dăm coate în speranța că intrăm la consult cît mai repede. O venă îmi pulsa deja pe frunte în limba franceză iar în minte înjuram deja în alte șase limbi.
Alo! Domnișoară, mă scuzați că vă stric deranjul - mă adresez uneia dintre secretare - dar n-ar fi normal să ne dați cîte un bon de ordine? Să știm și noi cine, unde și cînd intră la consult. Că, așa, ce facem? Intră cine poate? Se intră în ordinea mărimii, a vîrstei, a șmecheriei? Cum se procedează?
Nu am cum să vă dau bon - îmi zice una dintre taxatoare/asistente/secretare - în timp ce alta îmi zice un simplu: bine, intrați dumneavoastră primul.
Alo, stați așa, că nu vreau să intru primul, dar nici să intre alții, veniți mai tîrziu, înaintea mea. Vreau să intru atunci cînd trebuie, cînd îmi vine rîndul, și să aștept la o coadă în mod organizat, civilizat.
Nu se poate, pentru că se intră unde vine primul medic, și apoi se intră și la cel de-al doilea medic, cînd vine el, și așa mai departe - încearcă o explicație prima secretară/asistentă/taxatoare, în timp ce patinează cu dezacordurile gramaticale pe meandrele ilogicii.
Mă forțez să zîmbesc, strîng din dinți și decid că mai bine mergem spre primul cabinet, căci deja se făcuse oricum coadă - sau maidegrabă un fel de ciorchine - în fața ușii, iar încercările mele de a solicita ceva asemănător cu normalul se loveau de pereții groși din spatele urechilor doamnelor de după ghișeu.

Medicul oftalmolog. Harababură. Coadă sub formă de mai multe cozi. Lumea se înghesuie, aproape se împinge. Nu se chiar ia la bătaie nimeni. Niște băieți cu burți mari și cefe mai late decît burțile se îndreaptă spre coada ciorchine, dar deja se mai deschide un cabinet, așa că se înființează acolo, iar în spatele lor se formează un alt ciorchine. Lume pestriță, de tot felul. Doar, cum vă ziceam, șofatul ăsta e precum respiratul. E absolut pentru oricine și pentru toată lumea.
Sînt peste 100 de oameni pe hol și toți trebuie consultați de către șase medici diferiți. Într-o oră, căci ăla e programul. O oră! Și, ce să vezi, funcționează!
Se produc, la Clinica Unisol, oameni apți de condus cum nu produce o fabrică japoneză conserve la bandă rulantă. Se intră și se iese ca la metrou. Îmi vine rîndul. Un domn medic mă invită să stau. Cum te numești, cîți ani ai, ce lucrezi? Aceste trei întrebări, aveam să aflu, sînt întrebările de bază pentru orice diagnostic, fie că vorbim de psihiatru, oftalmolog, ORL-ist sau la interne. Ca să nu pierdem timp, îi spun direct ce probleme am cu vederea. Mă întreabă dacă am ochelarii la mine. Zic că da și dau să-i scot din rucsac. Da’ vezi și fără? Văd, zic eu. Păi, șezi pe scaun, în colțul camerei. Vezi cifra asta? O văd, da, e un 7. Bun, bravo! Păi vezi bine! Ești apt! Îi spun că, de fapt, problema pe care o am eu nu e una gravă și că, deși ereditară, e operabilă. Ba chiar fusesem cu o zi înainte la o “clinică” oftalmologică. Nu intrăm în discuții sau detalii, că doar văzusem șaptele ăla și fusesem declarat apt. Mulțumim, la revedere, 20 de secunde, un nou record pe sate!

După oftalmolog urmează cabinetul de neurologie. Coadă. Ciorchine. La fel. Eu, iubita mea, o domnișoară și un domn la vreo 40 de ani formăm un fel de grup compact, cu domnișoara pe post de deschizător de rînd. În capul meu se formează o strategie: cui se bagă în față îi atrag atenția că domnișoara era prima, astfel că ea nu e supusă la vreo eventuală ceartă, în timp ce noi ne ținem după ea în micul șir compact. Funcționează oarecum, căci unii se bagă cu tupeu în față, în timp ce se plîng de sistem, de România, de lumea care e nesimțită. Chiar așa! Băi, dar chiar așa. Într-un final ne vine rîndul. Intru, dau bunăzia și mă așez. Numele, buletinul, cîți ani ai, ce lucrezi? Răspund rapid. Probleme? mă întreabă medicul. Ceva accidente la cap, la coloană? Nu, răspund eu. Bravo! Ești apt. La revedere.

Urmează altă coadă. La psihiatrie. Lume la fel de multă însă merge și mai repede. Același sistem, intră, șezi, cum te cheamă, buletin, ce vîrstă ai, cu ce te ocupi. Mă risc și-i zic că, pe lîngă jurnalism, mă joc și cu filosofia. Psihiatria nu vă pasionează? Nu, zic eu. Puțină psihologie, în sensul că îmi place să-i urmăresc pe cei care sapă cu scrisul la baza turnului de fildeș în care s-a cocoțat Freud cu toate prostiile lui cu tot, și mai ales cu explicația orice-ului prin sexualitate. Ah, frumos, zice medicul. Sînteți apt. Mulțumesc, la revedere. Next.

Aceeași poveste la ortopedie. Nume, buletin, vîrstă, serviciu. Plus, absolut surprinzătoarea întrebare: ați avut ceva rupt? Nu, răspund rapid, deși îmi venea să-i zic că-mi vine să rup ceva, însă mi-am dat seama că răspunsul ăsta era maidegrabă pentru psiholog, așa că mă opresc la NU. Perfect! Sînteți apt. Bravo, nota zece! Felicitări. Pam-pam! Next!

Același film și la interne, plus întrebarea, din nou surprinzătoare, dacă am probleme cu tensiunea sau cu inima. Apt, bun, bravo, zece cu felicitări. Urmează ORL. Se respectă rețeta: nume, buletin, vîrstă, serviciu. Plus un fel de “examen”, în care trebuie să urmez îndrumarea medicului de a privi stînga, apoi dreapta, după care să-i răspund la întrebarea capcană: vezi? Văd în plm, văd! Văd și în stînga, și în dreapta, dar mai ales văd cum vă bateți voi pula de tot ce înseamnă consult medical, cum sînteți o mașinărie de făcut bani și cum toată clinica asta, și întregul proces de obținere a avizelor medicale este o batjocură și un triș organizat. Sînteți un monumen de impostură! îmi vine să zic, dar, la fel ca la “consultațiile” precedente, mă opresc la “da, văd” și, ce să vezi, sînt declarat apt, felicitări, zece!

Urmează încă o coadă, cea în care un alt medic trebuie să contraparafeze toate celelalte parafe și să primești finalul “apt”. Normal, se merge la fel de repede. Intru, aceleași întrebări: nume, buletin, vîrstă, ocupație. După ce răspund, doamna medic, de altfel simpatică, îmi zice pe un ton aproape admirativ: Vai, jurnalist, ce frumos! Și eu am vrut să mă fac jurnalist, însă nu m-a lăsat mama. Bine v-a făcut, zic eu, după care îmi iau “apt”-ul în dinți și plec cu el către bufetul-ghișeu, înapoi la secretare/asistente/taxatoare, pentru a-mi face o copie și a pleca în drumul meu.

A durat două ore și jumătate. Două ore și jumătate în care am stat la cozi și am fost consultat timp de vreo două minute, adunat, de către șase medici! Sub 20 de secunde fiecare consult! Sistemele medicale german, finlandez, american sau suedez sînt eficiente? O pluă! Să vină la Clinica Medisol, să vadă aici eficiență. Dar, vorba aia, ce mai contează? Sînt apt. Așa cum au fost declarați toți cei peste 100 de candidați! Absolut toți! Apți! Pentru doar 100 de lei, 2 minute de spus nume, prenume, vîrstă și ocupație în fața a 6 medici, plus stat niște ore la cozi. Evident, cu statul la coadă se mai rezolvă cu tupeu, șmecherie și durere la bascheți. Căci noi, înarmați cu bun simț și răbdare, am ajuns la “clinică” atunci cînd în holul de așteptare erau 5 oameni, iar cînd am plecat erau tot cinci, doar că în urma noastră. Iar ăștia cinci veniseră în ultima jumătare de oră. În rest, am fost depășiți la proba de stat la coadă în regim de viteză, stilul șmecher și tupeu, de peste 100 de oameni. Dar, mna, să dăm vina pe logică și rațiune, care nu sînt compatibile cu sistemul bonurilor de ordine. Și nici cu acele angajate de la ghișeu, niște balerine gramaticale care nu știu cînd trebuie să folosească “pe care” și cînd “care”. Asta ca să nu mai zic de panaceul pe care-l au la îndemînă pentru orice nerv ce se poate naște din harababură, așteptare, haos, mizerie organizatorică și bătaie de jos: “durează doar cîteva minuțele”. Minuțele. MINUȚELE! Da! Că doar toată lumea știe că minuțelele sînt ceva mai scurte decît minutele.

Dar, am scăpat! E, cum ziceam, de bine. Sînt, ca toți bipezii, apt de șofat, din punct de vedere medical!
Sincer, nu mi-am dorit niciodată să fac școala de șoferi. Nu mă atrage deloc șofatul. Nu aș putea spune de ce, dar nu găsesc vreo plăcere în a conduce o mașină. Or, dacă pînă acum reticența mea în a șofa ținea de mine, acum trebuie să recunosc că am și o teamă suplimentară: faptul că toți cei care trec de examenele medicale ale Cilincii Medisol - și probabil a tuturor clinicilor ăstora private -  ajung să fie potențiali șoferi, cu care aș putea da far în far pe o șosea, mă sperie. Mă sperie pe bune.

P.S. Am decis să nu public numele medicilor, pentru simplul motiv că, din punctul meu de vedere, vina principală cade în sarcina managementului acestei clinici. Și a celorlalte instituții publice cu atribuții în verificare, control și avizare a clincii. Medicii sînt, pînă la urmă, și ei niște prizonieri ai sistemului. Atît că, spre deosebire de noi, pacienții, ei sînt niște prizonieri cu statut de parazit, care deși nu se pot desprinde de corpul parazitat, îl sug și storc pînă se umflă și crapă. Ori ei, ori sistemul.

P.P.S. Îmi urez, încă o dată, bun revenit acasă, prostule!

Evaluaţi acest articol
(3 voturi)

Adaugă comentariu

Va rugam nu injurati! Poate veti gasi argumente, totusi!


Codul de securitate
Actualizează

JoomShaper