La români în bătătură, mare sfat și mare gură. Se făcea, pesemne, că la un eveniment pe care unii-l considerau cu ștaif, s-a ajuns să se cânte fără număr. Românul cult a auzit cum banii și dușmanii se-ngrămădesc în viața lui, iar asta nu i-a căzut prea bine la stomac.

Taberele s-au format repede. Unii au sancționat derapajul, alții au condamnat snobismul. Ba poate chiar și ipocrizia, câtă vreme se știe că fie românul cât de verde, tot bagă o manea la doi mici și-o bere. Unii au spus că momentul muzical era destinat susținerii uneia dintre producțiile prezentate, cealaltă că, indiferent cum, nu se cădea să fie adusă „subcultura” pe scena cu pricina.

Inițial, am urmărit disputa amuzându-mă doar pe seama faptului că unul dintre protestatarii vehemenți e tocmai cel care cântă „Raluca, p*** vine ca năluca”, „Mă c***i în fundul curții, galben ca lămâia / Și cu-n șomoiog de paie, mă ștergea Maria” și alte melodii de gen. Nu sunt manele, dar nici un act foarte „cult” nu poate fi numit. E muzică de distracție, de studenți (unele dintre melodii încă de pe vremea studenției părinților noștri!), de pahar.

De viață. Cam ca manelele.

Precum spuneam, m-au distrat la început contrele. În ceea ce mă privește, nu-mi plac manelele. De nicio culoare. Muzica mea preferată începe la rock și se termină tot pe-acolo. Un gen care-și are obârșia în „subcultura” muzicii negrilor. Și care, la rândul său, a fost detestat pentru că era specific tinerilor fără căpătâi, rebeli, ba chiar cu apucături nesănătoase în ceea ce privește băutura și drogurile. Și cam tot așa au fost văzute, la vremea lor, rap-ul și hip-hop-ul.

În pictură, impresionismul a fost privit de sus. La fel și alte curente artistice. Pe Brâncuși, românii n-au prea dat mulți bani până să ajungă celebru dincolo. Abia atunci a devenit „al nostru”. Iar eu recunosc că nu-i apreciez talentul nici acum. Cum n-o fac nici cu Picasso, Pollock, Dostoievski ș.a.

Nu vreau să pun semnul egal între curentele reprezentate de ei și manele. Nici măcar între ei. Vreau doar să spun că încadrarea în „cultură” și „subcultură” este, de cele mai multe ori, un fapt legat de perioadă, context, loc etc. Sau de gusturi.

Prin anul 2000, anumite cercuri literare îmi spuneau că vor sta de vorbă cu mine când voi scrie „chestii serioase, nu sefeuri”. Acum, aceleași cercuri consideră că sefeul meu e serios.

Înțeleg, pe de altă parte, și argumentul taberei care susține că, într-o țară în care actul artistic face tot mai multe compromisuri, ar fi bine să se păstreze o anumită ștachetă. Că un anumit gen de evenimente ar trebui să rămână „elitist”. Mai ales în contextul în care, într-un an declarat a fi al cărții, au dispărut din grila de programe TV trei emisiuni care promovau lectura (una de pe postul public).

Nu știu unde se poate trasa linia. Sau dacă există o linie clară, bine definită.

Mă gândesc însă că, dacă era să rămână cultura mereu elitistă, omulețul lui Gopo n-ar fi fost nicicând băgat în seamă în fața grandioaselor creații ale studiourilor Disney.

Pardon, ar fi fost de-a dreptul aruncat la gunoi.

Lasa un raspuns

avatar
  Aboneaza-te  
Notificare