Sistemul medical românesc este vestit pentru condițiile pe care le oferă pacienților. Știm cu toții povești de prin spitalele patriei care par rupte din scenariile unor filme macabre. Iar toate astea se întâmplau într-un sistem relaxat, fără toată această presiune și nebunie în care ne-a adus pandemia. Ți-e și frică să îți imaginezi ce stă în spatele acelor cifre și statistici care ne sunt vârâte pe gât de autorități. E, în multe cazuri, o realitate greu digerabilă. În spatele îndemnului de „TOTUL VA FI BINE”, devenit un fel de fundal sonor al speranței colective, stă realitatea faptului că nu, nu e bine. Nu a fost nicicând bine și nici nu e încă bine. E rău. E nasol. Și nu știm încă dacă și când „totul va fi bine”.

O tânără din Alba Iulia, întâmplător asistent medical – o să-i spunem doar doamna Maria – a avut neșansa de a trece, înainte să-și primească verdictul „pozitiv”, printr-un veritabil calvar. Aproape două zile de așteptare, în salonul de la Primiri Urgențe din Alba Iulia, fără prea multe explicații, fără un sandwich, multă vreme fără apă, fără medicamente, fără răspunsuri și în niște condiții care nu-s tocmai demne de secolul ăsta. Iată, mai jos, povestea ei, a unui „pacient căruia nu îi vine să creadă cum merge sistemul sanitar din România, un pacient care a fost tratat necorespunzător, căruia nu i s-a oferit mâncare, apă, medicamente sau un loc unde să doarmă, un pat, o pernă…”, după cum zice chiar ea.

Practic, la ora aceasta, din cauza pandemiei, orice internare în spital, pentru orice altă afecțiune, se face abia după realizarea testului Covid 19. Cât durează însă testarea, pacienții trebuie izolați, în camere separate, cu toate cele necesare. Ceea ce se dorește – după cum puteți citi în acest text – însă nu mereu se și reușește. Și aici, în această nereușită, se încadrează și povestea de mai jos. Căci pentru moment, izolarea pacienților internați, până la primirea testului Covid 19, se face în secția de Oncologie, însă acolo nu sunt suficiente paturi amenajate în condiții de izolare. Așa se face că mulți dintre cei care sunt internați în diverse secții ajuns să-și petreacă o bună bucată de timp în saloane și spații improprii, claie peste grămadă.

Maria: Am ajuns la urgente duminică (n.r. 26 aprilie) în jurul orei 18:00 sau 19:00 la Spitalul Județean de Urgențe Alba Iulia, unde am așteptat să fiu salvată de această problemă (n.r. o problemă ce ținea de secția Gastroenterologie), dar așa avea să înceapă chinul cel mai mare din viața mea!

În tot acest timp, cu toate medicamentele luate și regimul alimentar ținut din 1 aprilie (pâine prăjită, orez, carne fiartă de pui, legume fierte și cam atât), nu am rezolvat nimic, corpul meu efectiv nu reacționa bine, nu mai știam cauza, nu mai știa nimeni nimic fiindcă totul era foarte ciudat, nu funcționa nimic.

Ajunsă la spitalul din Alba Iulia, am așteptat să mă preia cineva și să vedem ce este de făcut în situația mea. Am fost preluată într-un final și dusă la triaj unde am așteptat până ora 23:00 să vină niște rezultate a analizelor făcute la ora 19:00. (n.r. sânge, scaun, etc) Am fost testată și de Covid-19, tot în jurul orei 19:00, și mi s-a spus că acest test va ieși mâine în jurul orei 14:00 sau 15.00, cu aproximație.

Adică, eu am mers la spital și am fost internată în ziua de duminică și abia luni ar fi trebuit să primesc un răspuns dacă exista acest virus (Covid-19), că repartizarea pe Secțiile spitalului se va face doar în urma răspunsului la acest test miraculos.

Urma să aștept undeva, deoarece nu puteam să fiu transferată pe nicio secție a spitalului. Toți pacienții care așteaptă testele Covid-19 sunt în secția de oncologie a spitalului.

Am discutat cu un doctor foarte cumsecade de la secția de Gastro, a vorbit calm cu mine, mi-a explicat tot, de-a fir a păr, i-am spus povestea mea și cum ajunsesem acolo și am decis să rămân „internată”, să îmi rezolve problema pe care o aveam. În acea seară am primit și o perfuzie, pentru a-mi reveni cât de cât, iar apoi urma să văd ce se va întâmpla cu mine, unde voi merge. Totul s-a întâmplat până la ora 00:00, deja îmi recăpătasem toate speranțele că mă voi face bine și voi fi bine. De fapt, nici nu am știut ce mă așteaptă în următoarele 36 de ore… Atunci a venit tot calvarul, de care nu aveam nevoie pentru că eram într-o stare destul de gravă.

Am aflat la ora 00:30 că nu mai sunt locuri la oncologie și ca voi dormi în sala de așteptare a spitalului, adică la urgențe. Nu mâncasem nimic și nu mai băusem apă de duminică, din jurul orei 15:00.

După ce am aflat unde voi dormi, am rămas șocată, am rămas uimită de condițiile pe care urma să le am. Mi s-a spus să îmi aleg un pat. Era în fapt o targă care se folosește pentru transportarea pacienților cu autoutilitara SMURD sau cu o simplă ambulanță. Asta este denumirea la pat, adică dacă te întorci de pe o parte pe altă cazi, chiar dacă ești o persoană ca mine, care am 54 kg, nici nu vreau să mă gândesc la persoane mai mari. Fără pernă, căldură cu porția, dar am avut noroc cu o doctoriță amabilă, care a cerut o pătură pentru mine, cu care să mă acopăr pentru că noaptea era frig.

Un singur lavoar, o toaletă comună pentru toți pacienții care veneau pe acolo, care urmau să rămână și ei acolo, pentru teste de urină și scaun, baia era pentru toată lumea, ca wc-urile publice din parc. Acolo urma să îmi petrec noaptea. Acolo se mai aflau și alți oameni, nu eram doar eu, fiecare cu diverse boli, spre exemplu o doamnă căreia i s-a fisurat operația avea niște dureri cumplite, o mamă cu un copilaș de vreo 5 ani maxim, o doamnă care urma să ajungă, sărmana, și ea pe neurologie, și așa mai departe. Eram acolo toți fiindcă nu am mai era loc la secția de oncologie, unde sunt ținuți pacienții internați, până la rezultatele covid, din păcate… Vreo 13 oameni, toți internați, eram cazați la Urgențe în așteptarea testelor.

A trecut și noaptea dezastruoasă din care nu am dormit nici 5 minute, deoarece o doamnă avea dureri atâta de mari încât urla, țipa efectiv, apoi toate asistentele aduceau câte un pacient să își facă treburile pentru diverse teste, o gălăgie și un du-te vino de nedescris. A trebuit să dorm cu geanta pe care o aveam la picioare ca nu aveam unde să o pun, oricum am rămas fără cuvinte, de dormit nu am dormit, starea mea se agrava tot mai tare, medicamente nu mai primisem, apă nu, mâncare nu.

Asta a fost, a trecut și noaptea și a venit ziua. La ora 8:00 așteptam să vină cineva cu tratament, cu un pahar cu apă, ceva, dar nimeni nimic…

S-a făcut ora 10:00, situația era la fel, s-a făcut 10:30, la insistențele mele am primit medicamentele, adică o perfuzie, dar în continuare nu am mâncat și nu am băut apă. La un moment dat mi-a trecut prin mite să merg la baie să mă spăl pe mâini și să beau de la robinet, de la chiuvetă, dar m-am răzgândit după ce am văzut un pacient care a ieșit din acea baie și ce probleme de sănătate avea… M-as fi dus, sincer, că nu sunt sictirită sau scârboasă de fel, dar îmi era frică să nu mă îmbolnăvesc cu altceva, la ce slăbită eram.

Purtam mască, am avut mască toată noaptea, toți am dormit cu măști pe față, toți de frică să nu luăm unii de la alții, a fost un chin, dar asta a fost.

În jurul orei 12, nu mai știu cu exactitate, mi-am dat masca jos, după 12 ore de stat cu ea și o infirmieră mi-a spus ce am pățit la fata. M-am speriat, eram toată umflată, nu știam de la ce, mă gândisem la un moment dat că poate e de la mască sau poate de la medicamentele pe care mi le-au administrat, deoarece eu sunt alergică la praf, la polen, la grâne uscate, etc,

Dar nu m-a întrebat nimeni dacă sunt alergică, a trebuit să spun eu că sunt, și la ce fac alergie, dar nu știu exact toate medicamentele la care sunt alergică, iar ei în cazul acesta ar fi trebuit să verifice, dar nu s-a întâmplat acest lucru. Cum m-am umflat, la fel m-am și dezumflat, fără să mă întrebe nimeni nimic.

Luni l-am sunat pe tatăl meu să îl chem, să vină, să îmi aducă apă și o banană că nu mai rezist, că nu primesc mâncare, doar stai și aștepți ziua de mâine, iar el a venit până la poarta spitalului de unde ar fi trebuit să vină cineva de pe secție de unde eram eu să îmi aducă pachetul de la poartă și astfel să ajungă în posesia mea. M-am rugat de o asistentă, dar degeaba. Am întrebat altă asistentă și, la fel, s-a făcut că nu mă aude. Apoi am întrebat un domn și a fost el, într-un final, așa că am primit apă și 2 banane, că mai multe nu aveam unde să le depozitez deoarece eram ca pe hol, unde toată lumea vine, toată lumea iasă.

Mi-am păstrat o banană, că nu se știe niciodată, părea că suntem ca la război, deși suntem în 2020 și bine am făcut. La ora 16:00, la insistențele mele cei de pe UPU au sunat la secția de pe Gastro să mi se aducă mâncare, că nu primisem nimic mai bine de atâta vreme. Din păcate, se pare, nu toate asistentele își înțeleg îndatoririle.

Se pare că le era teamă să coboare la Urgențe. Că, cine știe, să nu ia vreun virus. Deși noi, acolo, eram doar testați, în așteptarea rezultatelor. De la o secție, de exemplu, de la Neuro, a coborât o asistentă cu mâncare pentru un pacient. De la celelalte nu. Deși eram, cum am zis, vreo 13 oameni „internați” acolo. Degeaba sunau cei de la UPU la diversele secții, că nu se întâmpla nimic.

Într-un final, o asistentă, în adevărul sens al cuvântului, a urcat până sus pe Gastro să îmi aducă un compot cu piersici. Și în zi de azi îi mulțumesc!

Eram în continuare la secția de Urgente a spitalului și era ora 17:00 deja. Nici un răspuns de la testul Covid-19, așteptarea continua mult și bine. După alte ore de stat și de așteptat, s-a făcut ora 20:00, iar eu în continuare nu primisem mâncare, apă și, spre surprinderea mea, nici medicamente. Am întrebat din nou ce se întâmplă, ce trebuie să fac, dar la fel, părea că vorbesc singură.

Într-un final am primit o sticlă de apă. Erau deja mai bine de 24 de ore de stat acolo. Iar apa am primit-o datorită altei asistente, care a urcat până sus pe secția de Gastro.

În tot timp ăsta, în care am stat la spital, la Urgențe, am ținut legătura cu domnul doctor care mi-a dat medicamentația din perioada când stăteam acasă, și îi povesteam cum e aici în timp ce el îmi spunea ce să fac, ce întrebări să mai pun personalului medical, să mă bage în seamă cineva. Era ca și cel mai bun prieten al meu și îi mulțumesc nespus de mult!

În tot acest timp în care eu tot așteptam un test de Covid-19, care nu ar trebui să dureze atât de mult, fiindcă asta e o bătaie de joc la adresa tuturor oamenilor care așteaptă ore în șir și își fac speranțe deșarte că va ajunge, vedeam o grămadă de pacienți care veneau în compartiment, ca pe bandă rulantă. În total în acea încăpere eram 13 oameni, la ultima numărătoare. Oamenii care au venit în ziua de luni, în intervalul 8:00- 23:00, o doamnă cu diabet, o fetiță până în 18 ani, cu pietre la rinichi, primea săraca o perfuzie pentru atenuarea durerilor, după care urmau să o trimită acasă fiindcă nu știau pe unde să o mai bage, că nu era loc, și alte cazuri care aveau nevoie imediată de tratament.

După aceea am observat un domn care tușea atât de tare încât după cât am putut eu să-mi dau seama, avea ori cancer la plămâni, ori tuberculoză, ori ceva digestiv, fiindcă scuipa sânge în timp ce tușea, dar în cantitate mare, vizibil, încât a panicat lumea din salon, iar reacția asistentelor a fost următoare: “stați liniștiți, că nu vă face nimic, vouă, tusea lui”.

O altă doamnă, cu stent la inimă, care nu a mai prins loc pe “pat” stătea pe scaun, un domn cu hepatită, o doamnă cu apendicită aproape perforată, așa îi scria pe hârtie. Ar fi trebuit operată de urgență, dar ce n-avea ce face, așteptam toți după teste, o altă doamnă cu probleme cardiace, și tot așa. Așa ar fi urmat să ne descurcăm noaptea următoare pe UPU, 13 oameni până la ora 23:00, și nu se știe câți ar mai fi urmat.

Între timp am aflat că au fost ceva probleme cu aparatul pentru testele de Covid-19! Vă vine să credeți?! Mi-a picat cerul în cap, trecuseră 36 ore de stat, de așteptat, de nemâncat fiindcă acel compot nu e mâncare, 2 sticluțe mici de apă, și cam atât…

Un doctor sau un asistent medical, nici nu știu exact, că oamenii nu se mai prezentau, că era prea multă agitație pe acolo, ne-a spus că testele nu mai vin decât marți și că își cere scuze și ii pare rău pentru noi…. Whaaaat????

Pe la miezul nopții i-am spus domnului doctor, cu care țineam legătura telefonic, ceea ce se întâmpla aici și faptul că aud cum se urlă pe hol că vine unul cu Covid-19 și nu avem unde să îl bage ca spitalul de Infecțioase din Alba Iulia nu mai are loc și că îl trimit aici, aici, adică la Spitalul Județean de Urgență Alba Iulia. Ce mai surpriză, toată lumea a auzit și am început să intrăm în panică cu toții, iar domnul doctor mi-a spus să plec acasă, să cer hârtie pentru externare, că dacă urma să îl bage acolo, eu sigur urmam să iau virusul, adică toți de acolo.

Am cerut să fiu externată și, până să primesc hârtiile, în tot haosul acela, se făcuse deja ora 02:00.

Am ajuns acasă și m-am băgat urgent în pat, am dormit și am dormit până la ora 14:00, Mi-a sunat telefonul, că au ieșit testele. Era deja marți după amiază, la mai două zile distanță după ce mi s-au luat probe.

Testul este POZITIV, mi s-a spus la telefon. Nu mi-a venit să cred și nici acum nu îmi vine să cred. Am fost sunată, preluată și am ajuns taman în Blaj, că în Alba Iulia nu mai erau locuri.

Înainte să vină o ambulantă să mă ia de acasă, am cerut să mi se aducă testul de Covid-19 să îl văd cu ochii mei, dar nu mi l-a adus nimeni. Am întrebat pe cei de la ambulantă unde este testul, mi-au zis să întreb la Blaj, că 100% l-au trimis aici. Aș fi vrut să îl văd, mă gândeam să refuz expedierea mea la Blaj, dar din nou nu am avut cu cine. Poate mă și amendau dacă refuzam. În tot acest timp am primit sute de telefoane de la ISU, UPU, doctori, asistente, etc pentru că urmau să fie testați și părinții mei, și bunicii, toți oamenii cu care am intrat eu în contact direct.

Ajunsă la Blaj, unde am cerut să văd testul. Mi s-a spus să aștept, că poate miercuri.

Am întrebat în dimineața următoare și mi s-a spus că testul trebuia să-mi fie arătat de cei de la Alba Iulia, deci nu urma să mai văd niciun test, niciun rezultat.  Am fost internată aici pentru că am Covid-19, dar simptome nu am avut, doar probleme digestive, fără tuse, fără temperatură, fără probleme respiratorii, dar eu totuși aveam COVID-19, că așa zicea un test pe care nici nu-l văzusem. Nici acum nu cred că am.

M-au internat aici, aici sunt și astăzi. Între timp am aflat că și părinții mei sunt negativi, bunicii și restul persoanelor cu care am intrat în contact direct la fel, dar eu am COVID-19. Bunica mea, care fumează, nu are. Bunicul, cu tot felul de medicament, dar eu am.

Nu înțeleg logica. Mai ales că nu am văzut acel test și încă n-am făcut un al doilea test – spune Maria.

Ieri după-masă, când am discutat ultima dată cu Maria, părea ok. Era în continuare internată iar condițiile erau decente, din ce ne-a zis. Medicamentele pentru „Covid 19” înseamnă paracetamol. De ce paracetamol? A întrebat și ea medicii de acolo și i s-a spus că așa zice protocolul. N-are nici un simptom care să justifice administrarea de paracetamol. E însă tratată și pentru problemele gastrice și, zice ea, situația e totuși ok. Despre un al doilea test încă nimic. În fapt, ieri erau abia 9 zile trecute de la primul test. Protocolul spune că al doilea teste se face în ziua 12 sau 13. Așadar, mai trebuie să aștepte.

Legat de toată situația, prezentată fără să dăm nume și mai multe detalii, doamna manager Diana Mârza spune că: ”Noi nu introducem pacienții în spital până nu sunt testați pentru Covid-19. Niciodată în UPU nu am oferit apă sau mâncare, legislația nu ne permite acest lucru, putem să oferim alimente doar în urma unor sponsorizări. Apă le putem da, mâncare de la sponsori, noi nu avem posibilitate legală să oferim mâncare până nu se face foaie de internare”.

Maria era însă internată, nu era un simplu om venit de pe stradă la Urgențe. La fel ca și ceilalți din salon, care așteptau acolo pentru că, pur și simplu, nu mai erau locuri.

De altfel, despre problema aglomerării Spitalului de Urgențe în weekend am discutat cu doamna Mârza și am scris un întreg material. E o problemă reală și, sigur, oamenii încearcă să găsească soluții. Dar simplele vorbe sau încercări nu pot compensa situații precum a Mariei, care a avut curaj să povestească toate cele întâmplate. Statisticile, cifrele servite zi de zi, „veștile bune” pe care instituțiile le transmit obsesiv, informațiile periate și meșteșugite, planurile mărețe și bunele intenții nu compensează calvarul prin care atât Maria cât și alții, forțați să aștepte în condiții similare, au trecut.

De ce să internezi niște oameni dacă nu ai locuri în care să-i ții la izolare? De ce să nu-i trimiți acasă până primesc rezultatul testului? Cine naiba a gândit aceste protocoale? Dacă Maria a fost testată pozitiv, înseamnă că toți ceilalți 12 pacienți internați, care așteptau acolo – bolnavi – precum și toți ceilalți care s-au perindat pe la Urgențe în perioada aia sunt contacți direcți și, posibil, au fost și ei infectați.

Unde-s corturile despre care se vorbea, pentru triaj? Unde-s acele chestii modulare, pentru izolare? Unde-s toate chestiile despre care se vorbea cu așa hotărâre și convingere? Cât de pregătiți suntem, totuși?

Din păcate, realitatea din spatele comunicatelor frumos ambalate, pe care instituțiile le servesc mass-media pe post de mari realizări, este realitatea Mariei. E realitatea aceea pe care Maria, Ion, Vasile, Viorica și orice alt om simplu o întâlnește în spitalele patriei. Orice om fără pile, fără relații, fără cineva la care să sune și să fie tratat mai bine. Nu, tot sistemul e AȘA. Nu toate cazurile sunt precum cele ale Mariei, însă ca al ei sunt multe. Și asta nu e deloc bine

4.7 3 Voturi
Article Rating
Aboneaza-te
Notificare
guest
0 Comments
Raspunsuri in text
Vezi toate comentariile