A trecut și momentul de maxim patriotism. Pentru că la noi, la români, cam atât durează lucrul ăsta – câteva momente, răsfirate pe parcursul unui an. Un moment e fix, cel de-ntâi decembrie. Un alt moment e când apare vreo știre legată de ce-a făcut vreun ungur. Altul, când Uniunea Europeană ne cere să respectăm niște standarde la schimb cu tot ajutorul pe care-l pompează în noi. Sau când ne plângem în vreo postare pe net despre cât de greu ne e departe de casa de unde am plecat de bunăvoie și nu ne-am mai întoarce să stăm.

În momente ca acestea ne manifestăm patriotismul virulent, zgomotos, cu mâna pe inimă, drapelul de gât, lacrimi în ochi și durere în glas, uniți în cuget și-n simțiri. Patriotismul celălalt, de 24/7/365, ne e străin.

Poate că e așa pentru că ăla se face în tăcere, nu iese în evidență ca să vadă toată lumea că tu ești patriotul cu pricina. Toți acei „tu” care formăm țara. Nu te poți bate cu cărămida în piept spunând: „Băi, eu mi-am plătit toate taxele la stat, n-am fentat, că e nevoie de bani la buget!”, „Eu azi n-am parcat decât acolo unde e permis”, „Azi n-am făcut nicăieri mizerie, ci am aruncat gunoiul unde trebuie”, „Azi am cumpărat preponderent produse românești, ca să susțin producătorii locali să se dezvolte”, „Azi mi-am făcut treaba, n-am încercat nici să-mi exploatez angajații, nici să-mi trag în piept șeful, nici n-am tratat urât clienții, nici n-am încercat să sifonez bani ca să mă-mbogățesc eu”, „Azi n-am încălcat nicio lege, convenție sau normă socială, n-am dat șpagă ca să mi se rezolve ceva peste rând…” Și lista ar putea continua.

Cu astea nu te poți lăuda. Astea se tac și se fac, vizibil fiind doar rezultatul final, cumulat – o țară civilizată, în care lucrurile merg tot mai bine.

Dar patriotismul ăsta nu ne place. La fel cum nu ne place nici patriotismul fără arome naționaliste. Adică ăla în care acceptăm, firesc, că istoria teritoriului ce aparține astăzi României nu înseamnă „doar români”. Ci înseamnă contribuția tuturor celor care au viețuit pe aceste meleaguri: români, maghiari, romi, ucrainieni, sași, șvabi, austrieci, ruși-lipoveni, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, croați, greci, evrei, cehi, polonezi, secui, ceangăi, armeni, macedoneni, etc. Fără contribuția lor, trecută și/sau prezentă, țara noastră n-ar fi arătat ca acum. Nu spun că ar fi arătat mai bine sau mai rău, ci doar că ar fi arătat altfel. Tot ce avem – de la cultură la castele, orașe, monumente, obiceiuri, etc. s-au născut din efortul comun (uneori pașnic, alteori nu) al tuturor.

Nu suntem buricul pământului. România este un mecanism format dintr-un ansamblu de rotițe. Noi suntem, fiecare – indiferent de etnia căreia îi aparținem – rotițe în acest angrenaj. A fi patriot reprezintă ceva de zi cu zi, ceva de bun simț, de acceptare a celuilalt, de integrare.

Suntem mândri că suntem români, fără a ne gândi că asta e rodul unei pure întâmplări. Că, dacă ne nășteam cu câteva sute de kilometri mai la est, vest, sud sau nord, am fi aparținut unei alte națiuni. Ne mândrim de o origine anume de parcă am avea vreun merit la ea, nu am fi rezultatul ei. Mândria ar trebui să vină din altceva: din ceea ce construim noi pentru țara asta. Abia atunci patriotismul ar fi o chestiune de bun simț.

Până atunci, e doar fanfaronadă.

Lasa un raspuns

avatar
  Aboneaza-te  
Notificare