Perioada asta a restricțiilor impuse de pandemie a generat numeroase reacții care merg în zona lui „ni se îngrădesc drepturile, ne lăsăm controlați pentru că suntem manipulați”. Și că e mai bine să fim prevăzători decât să ne trezim că s-a trecut dincolo de punctul de unde nu ne mai putem întoarce la libertate. Am văzut inclusiv asocieri despre cum comunismul a pornit tot treptat, cu o ideologie frumoasă, pentru ca apoi să devină o dictatură.

Cu ultima afirmație nu sunt de acord. Comunismul, la fel ca fascismul, s-a instaurat cu mână forte. Cine nu e cu noi, e închis, torturat și/sau ucis. Oficial, aceia erau „reacționarii”, „dușmanii poporului” și alte apelative propagandistice, când, în realitate, marea majoritate era reprezentată de oameni obișnuiți. După câțiva ani de teroare, nimeni nu mai avea curajul să zică nimic.

În societățile totalitariste, dacă o lege restrictivă sau preferențială este dată „pentru o anumită perioadă”, după o vreme va deveni normalitate sau se va extinde și la alte domenii.

În societățile totalitare, conducătorul ales pentru o perioadă determinată ajunge să devină, mai devreme sau mai târziu, ales pe viață. În cele democratice, oricât de haotică e democrația, derapajele sunt minore. Deși nu apărea stipulat în Constituție, tradiția era ca președinții SUA să nu aibă mai mult de două mandate. Excepția a constituit-o Franklin Roosevelt, care a avut un al treilea și un al patrulea mandat pe perioada celui de-al doilea război mondial. Chiar și în democrația noastră originală post-decembristă, Ion Iliescu a reprezentat o excepție cu trei candidaturi (sub pretextul că prima, care a durat doar doi ani, n-a fost una completă, deci n-ar fi trebuit să se ia în calcul). Derapajele prezetate mai sus ‒ justificate sau nu ‒ nu s-au mai repetat. Să comparăm asta cu situația actuală a lui Putin în Rusia și a lui Xi Jinping în RP Chineză, care au avut grijă să se producă modificările legislative menite să-i păstreze pe ei la putere cât au ei chef.

Sau să ne gândim câte state și-ar fi respectat o promisiune făcută cu 99 de ani în urmă, așa cum a fost cazul Marii Britanii în privința Hong Kong-ului.

În discuțiile anti-sisteme totalitare, mereu se aduce argumentul că „Dar ce, ăilalți parcă sunt mai breji? Și la ei se întâmplă cutare și cutare lucru.” Așa este. Fiecare stat are derapajele lui. Și nu sunt naiv să cred că, printre cei ajunși la putere, indiferent de stat, nu există unii dornici să rămână acolo pe vecie și să controleze totul cu mână de fier (cele două sunt legate una de alta). Diferența e că, în unele țări, derapajele pot avea loc doar accidental și până la anumite limite, după care lucrurile sunt aduse în matca lor. În celelalte, ele reprezintă normalitatea.

În urma evenimentelor de la 11 septembrie, măsurile de securitate în ceea ce privește zborurile au devenit foarte stricte. Evident, pentru siguranța călătorilor. Și nu s-au relaxat nici până acum. Dar, dacă era să fie conspirație, ele ar fi migrat treptat spre alte domenii, deoarece s-a văzut că sunt utile. Totuși, n-au făcut-o. La fel cum nici măsurile luate în perioada stării de urgență n-au devenit permanente ‒ și asta fără ca populația să iasă în stradă și să facă presiuni. Starea respectivă a constituit o măsură temporară instituită de state, care a fost ridicată treptat, pe măsură ce situația n-a mai impus-o.

Am citit numeroase căți SF despre instaurarea unor sisteme aparent utopice, în care totul se făcea pentru protecția cetățeanului, chiar și împotriva voinței lui. Iar cine nu era de acord să i se facă bine, era eliminat. Uneori, există riscul să se ajungă acolo chiar și în cazul în care promotorii sunt bine intenționați. Mereu vor fi persoane de pe margine care vor profita de orice oportunitate.

Pot să am în mine un cip care, la cel mai mic semn de boală, alertează medicul. Sau o face dacă am suferit un accident în cine-știe-ce loc izolat, astfel încât să pot fi găsit. Sau dacă sunt atacat. E un lucru excepțional. Evident, ajuns în mâna cui nu trebuie, un asemenea sistem va permite controlul vieții mele în orice clipă. Exemplele pot continua. Spuneți-i unui om din secolul al XVIII-lea că nu poate traversa drumul când îi cășună lui, ci că trebuie să aștepte culoarea verde a semaforului, și va fi îngrozit de societatea viitorului în care oamenii sunt controlați când să treacă strada. Pentru el e irelevant că apariția acestei reguli a fost necesară pentru a salva vieți, în condițiile în care a crescut numărul de vehicule pe drumuri.

Linia de demarcație între acțiunile justificate și cele abuzive e foarte subțire și, adesea, neclară. Mereu vor fi unii care doresc s-o forțeze și, dacă nu există persoane care să reacționeze cu o forță cel puțin egală, se poate ajunge la scenarii neplăcute.

Dar suntem ființe înzestrate cu rațiune. Mai avem și ceea ce se cheamă bun simț (common sense din engleză mi se pare că sună mai bine, pentru că nu riscă să păcălească prin acel „bun”). Putem să le folosim pe cele două ca să ne dăm seama când e cazul să respectăm regulile și când să spunem „stop, e prea mult”.

Evident, articolul de față se adresează celor care încearcă să pună față în față argumente logice atât pro, cât și contra. Pentru habotnicii isterici care urlă împotriva a orice doar pentru că le încalcă ignoranța, cei care nu posedă cunoștințe elementare de fizică, biologie, chimie, astronomie etc. dar „știu ei că aia face rău”, n-am niciun mesaj. Doar o stare de îngrijorare. Pentru că, dacă există pericolul instaurării unei dictaturi, a pierderii dreptului de a gândi, tocmai de la unii ca ei poate veni.

0 0 Vot
Article Rating
Aboneaza-te
Notificare
guest
0 Comments
Raspunsuri in text
Vezi toate comentariile