„M-am înțeles bine cu femeia mea. N-a fost nevoie să-i dau nicio palmă în cincizeci de ani de căsnicie”, mi s-a confesat cândva un domn în vârstă. „E om bun, nu mi-a bătut niciodată”, am auzit cu altă ocazie o femeie în etate relatându-i unei (cred) prietene, pe o bancă parc.

Acestea sunt doar două exemple întâlnite de mine legate de acest subiect. Cumva, atât bărbații cât și femeile respective porneau de la premisa că din „fișa postului” soției face parte și primirea de corecții fizice. Evident, progresismul respectivilor se etala imediat în completarea „doar când e nevoie”. Adică nu batem femeia toată ziua, ca barbarii ăia bețivi. Nu. Respectăm un cod și un program bine stabilit. Civilizat, am putea spune.

Mi s-a atras atenția, uneori, că acesta e un comportament izolat. Că se întâmplă mai ales la țară – și acolo în zonele „înapoiate”. Asta în ciuda știrilor televizate ce prezentau probleme conjugale ajunse mult mai departe, la soții atacate și/sau ucise în văzul lumii, la oraș. Cumva, mi se sugera ideea că acelea sunt excepții, nu normalitatea.

Cu câteva luni în urmă, urmăream siderat știrea despre un eveniment petrecut la o grădiniță, unde o femeie a fost agresată de fostul soț de față cu copiii și ceilalți părinți. Departe de a interveni în apărarea victimei, conducerea grădiniței i-a pus femeii în vedere să nu se mai repete asemenea scene, de parcă ea era de vină. Cu alte ocazii, am dat peste știri în care reclamațiile la poliție ale femeilor maltratate de soți și concubini au fost tratate cu lejeritate. Unele dintre bietele victime n-au avut noroc și, la un moment dat, indivizii le-au ucis.

Firește, asta ține de o mentalitate retrogradă a societății noastre, care – ne place sau nu – mai are încă până să renunțe la ideile de Ev Mediu și să se civilizeze cu adevărat. Desigur, avem și viziuni progresiste, dar contrastul este foarte pregnant între grupurile „deschise” și cele… hai să le zic „conservatoare”. Încă judecăm prin prisma „afară-i vopsit gardul și-năuntru leopardul”. Adică dacă „dă bine” pe dinafară, e perfect și nu ne mai batem capul.

Deși cred că schimbarea de mentalitate se produce – greoi, dar se produce – am avut zilele trecute ocazia să constat că ridicăm cu o mână și dărâmăm cu alta. Șeful inspectoratului de poliție dintr-un anumit județ al țării le-a făcut observație femeilor care sună la 112 în toiul nopții pentru că au luat o palmă de la soț/concubin, considerând că exagerează și n-ar trebui să deranjeze poliția pentru ceva a cărui rezolvare poate aștepta până dimineață.

Cu alte cuvinte, să stea femeia liniștită, că, na!, poate mai ia o palmă și gata. Cât s-o bată și omu’ ăla? E noapte, s-o culca și el. Plus că, oricum, n-o fi dat el chiar așa, de prost. O fi făcut ea ceva. Ciorba era prea fierbinte sau prea rece, ăla micu’ urla și pe bietul bărbat îl durea capul după cât trăsese la măsea… În fine, n-a dat el așa, din senin. Iar dimineață, după un somn bun, femeia poate reevalua situația cu mintea limpede, odihnită, și-și va da seama că nu merită să strice frumusețe de familie pentru o mică neînțelegere. Că nu se face.

Bine, asta dacă n-a călcat-o creatura în picioare sau nu i-a luat gâtul între timp. Dar aici, desigur, exagerez eu. Asta nu se-ntâmplă decât în cazuri „foarte rare”.

Bineînțeles, văzând că lumea s-a inflamat din cauza declarației, șeful cu pricina a dat-o imediat la întors, că el voia să facă un apel la a nu se mai abuza de 112, dar că a ales nefericit exemplul. Îmi permit să nu-l cred. Sunt convins că a ales perfect exemplul. Dar nu e neapărat vina lui. E vina educației date în familiile noastre. E vina unui sistem care încearcă să bagatelizeze și/sau mușamalizeze derapajele și care apoi intră în criză și (se face că) nu înțelege cum și când s-a ajuns la fapte reprobabile. Nicio explicație nu justifică de ce omul acela n-a fost destituit în secunda următoare declarației, de ce se mai fac anchete. Când cel pus să te păzească scoate un asemenea porumbel pe gură, el trebuie să zboare. Punct.

Dar, repet, eu exagerez. Trebuie să avem clemență cu chestiile astea, se mai întâmplă. Pe teroarea, pielea și, suficient de des, viața unor biete victime. Pe care societatea le condamnă dacă se revoltă, iar poliția nu le ia în serios decât când e prea târziu.

Și-atunci ne mirăm cu ipocrizie, făcându-ne că nu pricepem că noi am încurajat acele drame, prin lejeritatea cu care am tratat derapajele.

Lasa un raspuns

avatar
  Aboneaza-te  
Notificare