Schimbările climaterice atrag pasiuni uriașe din partea unora și sunt tratate cu indiferență de alții. Cei din prima categorie pot deveni uneori deranjant de agresivi ‒ nu în sensul fizic, ci în cel la vehemenței cu care tind să convertească pe oricine, ori să-i anatemizeze pe cei de altă părere. Ceilalți bagatelizează totul, refuzând să ia măcar în considerare că unele lucruri ar trebui tratate cu mai multă responsabilitate.
Se poate discuta mult despre cine are dreptate ‒ sau, mai exact, până unde au dreptate unii și de unde încolo au dreptate ceilalți. Anul acesta, însă, au avut loc câteva evenimente alarmante. Unul dintre ele este legat de topirea accelerată a calotei glaciare, în condițiile înregistrării unor temperaturi neobișnuit de ridicate pentru zonele din apropierea Cercului Polar. Se trag de multă vreme semnale de alarmă despre consecințele nefaste pe care acest fenomen le poate avea.
Al doilea eveniment este cel puțin la fel de grav. Deși tragice, incendiile forestiere anuale din țările mediteraneene, din SUA ori Australia reprezintă, totuși, ceva oarecum firesc. Vorbim de zone cu perioade lungi de secetă, cu temperaturi extrem de ridicate, vegetația uscându-se și devenind extrem de vulnerabile în fața focului ce se răspândește cu repeziciune, scăpând de sub control. Anul acesta, însă, fenomenul a cuprins două zone unde condițiile n-ar trebui să favorizeze acest lucru: taigaua siberiană și jungla amazoniană. Temperaturile scăzute ale celei dintâi și umezeala permanentă din cea de-a doua ar trebui să fie suficiente pentru a păstra în limite rezonabile orice incendiu accidental sau pus cu intenție. Ceea ce nu se întâmplă. Dincolo de distrugerea florei, fenomenul are efecte devastatoare asupra faunei ‒ atât prin numărul animalelor omorâte, cât și prin distrugerea habitatului lor. Să nu uităm că jungla respectivă reprezintă și căminul a numeroase triburi și populații care n-au capacitatea să facă față unor asemenea dezastre. În plus, sunt afectați „plămânii” planetei, cum sunt denumite suprafețele mari împădurite, practic singura noastră șansă de a contracara cât de cât efectele nocive ale degajărilor masive de dioxid de carbon.
Toate acestea sunt semnale de alarmă extrem de concrete, care ar trebui să ne determine să facem o strategie globală și să ne ținem de ea. Altfel, s-ar putea să ne trezim în fața unui efect de domino pe care să nu-l mai putem contracara. Iar în ceea ce ne privește pe fiecare în parte, poate putem fi un pic mai atenți cu mediul din jurul nostru și modul în care-l agresăm.
Tot legat de incendii, am văzut o serie de postări ce făceau o paralelă între valul de emoție creat de ceea ce s-a petrecut la Catedrala Notre-Dame din Paris și indiferența cu care tratăm dezastrul din taiga și junglă. Aceeași paralelă nefavorabilă s-a făut și când a avut loc incendiul de la Mănăstirea Râmeți. În ceea ce-o privește pe a doua, n-am nicio intenție să jignesc istoria românilor ori biserica ortodoxă. Totuși, pentru cultura și civilizația europeană în ansamblul ei, Catedrala Notre-Dame reprezintă un simbol mult mai important. Să ne închipuim ce impact ar avea, de exemplu, prăbușirea piramidelor egiptene, deși există piramide și în America de Sud sau China. E oarecum firesc ca evenimentele, deși similare, să fie percepute diferit.
În celălalt caz, însă, este mai curând vorba despre incapacitatea noastră de a înțelege implicațiile pe termen lung ale unor lucruri. Notre-Dame se va renova, va reveni din nou la gloria de altădată. Distrugerile din jungla amazoniană, taigaua siberiană și calota glaciară vor avea însă efecte mult mai profunde și mult mai greu de compensat din donațiile făcute de X sau Y. E cam ca diferența dintre a lua un medicament de fiecare dată când te doare ceva și a-ți schimba stilul de viață.
Sper să înțelegem, până nu e prea târziu, că există un punct dincolo de care „medicamentele” nu mai au efect și că răspunsul stă în schimbarea stilului de viață.
