Preț de două articole voi încerca să evidențiez linia subțire (și adeseori fluctuantă) dintre stereotipie și prostie. Știu, stereotipia a căpătat în ultima vreme conotații negative. Cred însă că ea, alături de discriminare (alt termen care e folosit în ultima vreme preponderent sub aspectul său negativ), sunt cele care au asigurat, asigură și vor asigura supraviețuirea speciei umane ‒ de fapt, a oricărei specii.

Voi porni de la câteva exemple. Recent, am fost în Franța, invitat fiind la un festival de literatură polițistă. Am avut de mers cu mașina până la Cluj, de acolo cu avionul la Munchen, de acolo cu alt avion la Paris, pe care a trebuit să-l străbat schimbând trenuri de suprafață și/sau metrouri până la gara Saint Lazare, de unde am luat trenul până la Caen. La întoarcere am urmat același traseu în sens invers.

Știam din experiențele mele anterioare și din cele povestite de amici care și-au mai petrecut vremea pe acele meleaguri că în Franța nu poți fi sigur de nimic. Cam ca la noi. Că te poți trezi oricând cu o grevă sau o lucrare care blochează o anumită linie de circulație și trebuie să cauți soluții alternative. Lucru deloc încurajator pentru cineva care nu cunoaște locurile. Mai știam, de asemenea, că întârzierile sunt la ordinea zilei și că, prin urmare, era bine să-mi las intervale de timp largi între legături. Așa se face că, atunci când organizatorii mi-au trimis propunerea de traseu, am verificat cu atenție ca, în Franța, ora de sosire a unui mijloc de transport și cea de plecare a următorului să fie cât mai depărtate una de alta.

Paradoxal, jumătatea de oră pe care o aveam între sosirea cursei Paris-Munchen și terminarea îmbarcării în cursa Munchen-Cluj am acceptat-o cu destulă lejeritate. Știam că era foarte strânsă, că riscam, dar nu mi-am făcut atât de multe griji ca la tot ce privea Franța. Pentru că… Germania.

Ambele sunt stereotipii. În ambele situații am pornit de la prezumția că în Franța lucrurile sunt mai haotice, pentru că… așa sunt francezii, în timp ce în Germania lucrurile sunt mai organizate, pentru că… așa sunt nemții. Stereotipii mari cât casa, pe care mi-am bazat intenția de călătorie.

La întoarcere, trenul Caen-Paris a avut o oră și un sfert întârziere. Ajuns în gara Saint Lazare, am descoperit îngrozit că linia pe care venisem cu două zile înainte era blocată de lucrări, prin urmare trebuia să caut o soluție alternativă. Ce m-a salvat?

Tot o stereotipie. Am pornit de la premisa că francezii sunt deschişi. Serviabili. Desigur, nu se aplică la fiecare individ în parte, dar, per ansamblu, într-un loc mare ca gara cu pricina aveam șanse să găsesc repede pe cineva care să mă ajute. Așa a fost, iar persoanele ce m-au îndrumat până la următorul punct au avut grijă sau să urce cu mine trei etaje, sau să-mi scrie exact pe o foaie ce mijloc de transport să iau și la ce stație să cobor. Iar cei care m-au însoțit în mijloacele de transport s-au asigurat că voi coborî unde trebuie.

Deși aveam inițial o marjă generoasă pentru a prinde avionul, am ajuns la poartă chiar când începea îmbarcarea. Dacă n-aș fi folosit acea stereotipie în planificarea acțiunilor, luându-mi măsuri de precauție suplimentare, aș fi pierdut avionul. Desigur, se putea întâmpla ca totul să meargă șnur, iar eu să petrec două ore în aeroport, plictisindu-mă, dar nu despre asta e vorba.

Până la urmă, cursa către Munchen a ajuns cu întârziere la destinație. Cei care urma să luăm legăturile spre Cluj și Singapore nu mai aveam timp suficient ca să ajungem la poarta de îmbarcare. Ce-au făcut nemții? Ne-au așteptat la ieșirea din tunel și ne-au dus direct, pe pistă, cu microbuze, către avioanele corespunzătoare. Stereotipia mă îndemnase să am încredere în organizarea germană și am avut dreptate. Firește, asta nu înseamnă că se va întâmpla așa de fiecare dată, doar că probabilitatea e mult mai mare decât în Franța sau România, de exemplu. De prisos să spun că neamțul care ne-a luat nu era deloc plin de solicitudine ca francezii întâlniți cu câteva ore înainte, ci se vedea că-și face doar treaba și atât.

Încă o mică istorie: în trenul care mă ducea spre aeroportul din Paris, la capătul vagonului se găsea un grup foarte entuziast, care discuta cu voce tare, veselindu-se peste măsură. Efectiv n-avea cum să treacă neobservat. Am tras cu urechea și, așa cum mă așteptam, vorbea spaniola.

Spuneam la începutul articolului că stereotipia și discriminarea sunt esențiale pentru supraviețuire. Stereotipia presupune să-ți planifici lucrurile și să analizezi mediul, eliminând variantele cu probabilitate mare să-ți fie potrivnice (din experiențe anterioare personale sau ale altora) și alegându-le pe cele cu probabilitate mai mare să-ți fie favorabile. Toate astea folosind generalizări asupra unor grupuri de persoane, obiecte şi acţiuni, privind ansamblul în dauna particularului. Pentru că a analiza în parte fiecare element constituent e neproductiv, ne-ar face să pierdem enorm de mult timp. În drumul nostru zilnic pe jos sau la volan nu observăm fiecare om, pasăre, animal, piatră, clădire din jurul nostru pentru a vedea dacă ne pândeşte de undeva un pericol; operăm cu grupuri de obiecte şi fiinţe, folosindu-ne de experienţă (vom evita haitele de câini, deşi poate că fix în haita pe care o vedem sunt doar câini paşnici, ne vom asigura când trecem strada, deşi poate toţi şoferii aflaţi atunci în zonă sunt extrem de atenţi etc.).

De partea cealaltă, discriminarea presupune alegerea punctuală a unui obiect, companion, situație despre care știi că-ți poate maximiza șansele să realizezi ceva, ori îți crează o stare de bine pe care o dorești. A alege o anumită slujbă, un anumit model de telefon, de mașină, a te împrieteni cu X, nu cu Y, a alege ca partener de viață pe A, nu pe B, reprezintă forme de discriminare pe baza unor criterii proprii (conștientizate sau nu).

Lasa un raspuns

avatar
  Aboneaza-te  
Notificare