În perioada aceasta, citesc un volum intitulat Călători români și călătoriile lor în secolul al XIX-lea. Sub acest titlu, Mircea Anghelescu a adunat o serie de texte scrise în anii 1800 de figuri marcante sau mai puțin cunoscute din cele trei provincii istorice mari ce compun actuala Românie. De la începutul secolului, trecând prin evenimentele de la 1848, apoi prin unirea Principatelor, formarea oficială a României, independență și așa mai departe, relatările cu pricina descriu fie teritoriile actualei noastre patrii, fie destinațiile străine obișnuite ale acelor vremuri. Pe lângă elementele geografice ori istorice, ele conțin prezentarea unor tipologii, mentalități și obiceiuri – atât ale celor întâlniți în peregrinări, cât și ale scriitorilor înșiși.

În ceea ce-i privește pe transilvăneni, impresiile lor acoperă o paletă largă. De la regretul că românii au un statut inferior celorlalte etnii din Ardeal, până la dorința de unire cu România și admirația necondiționată față de tot ce e acolo. Ori, dimpotrivă, incapacitatea de a înțelege de ce – dincolo de Carpați – nu se poate face nimic fără a „unge” în stânga și în dreapta. Întâlnim frumusețea multiculturalismului ardelean ori, dimpotrivă, regretul că unii români „își pierd tradiția”, împrumutând de la „ovrei”, armeni și unguri. Vedem disprețul față de stăpânirea austriacă sau, din contră, admirația bunei ei organizări, a ordinii, în contrast cu ceea ce se întâlnește la București ori dincolo de Dunăre, în teritoriile turcești – sau, dimpotrivă, concluzia că orice e românesc e bun doar pentru că e românesc.

De partea cealaltă, moldovenii și muntenii prezintă o paletă la fel de largă, mergând de la aprecierea că și noi avem cu ce ne mândri, la fel ca Occidentul, până la disprețul față de ce în țară și care, din cauza metehnelor și înapoierii, nu va putea niciodată să treacă de stadiul de spoială de prost gust. Amestecul de Orient și Occident din București este considerat uneori plin de farmec, alteori oribil. Se întâlnesc mărturisiri cum că, la noi, drumurile se fac de trei ori mai scump ca-n Franța și de trei ori mai prost, stricându-se aproape imediat după terminare. Că există o birocrație excesivă, menită să-i favorizeze pe cei ce încalcă legea și să le pună bețe-n roate oamenilor onești. Că, indiferent cât de bine va merge ceva, nu vor exista destui bani, deoarece aceștia trebuie folosiți ca să fie „unși” mai marii ce-ți permit ție să-ți meargă mai bine decât altora.

Rezumând, în însemnările cu pricina – o lectură savuroasă! – se întrevăd trei mari direcții. Prima e a naționalismului deșănțat, ce refuză orice analiză obiectivă pe motivul dragostei de limbă și țară. A doua este cea a eternului nemulțumit, pentru care, indiferent de realizări, iarba va fi mai verde dincolo de gard. Iar a treia, mai slab reprezentată, este cea realistă, care vede și cele bune, dar și cele rele, încercând să găsească un punct de pornire de la care se poate construi ceva util.

Au trecut aproape două secole de la acele relatări. Privind în jur, pare că nu s-a schimbat mare lucru în materie de tipologii, mentalități și obiceiuri. Atâta doar că, în 2019, ne aflăm în fața unui moment pe care istoria nu ni l-a mai rezervat până acum. Vreme de șase luni, președinția Uniunii Europene a ajuns pe mâinile noastre. Desigur, nu e cazul să ne umflăm mușchii, deoarece nu înseamnă că putem tăia și spânzura după bunul plac. Mecanismul de la Bruxelles nu e cel feudal, de care Europa Centrală și de Est nu se dezbară, fie că vorbim de structurile de stat, ori de mentalitatea patronilor.

Orișicât, avem președinția UE. Unii sunt de părere că, într-o situație de genul ăsta, trebuie să vorbim aceeași limbă, să nu ne spălăm rufele în public și să profităm cu toții, ca țară, de conjunctură. Există și voci care spun că, atâta vreme cât nu suntem în stare să ne conducem nici propria țară, nu e cazul să ne luăm nasul la purtare și să ne apucăm să dirijăm destinele întregii Europe.

E adevărat că nu poți construi în timp ce dărâmi cu altă mână. Suntem ca în povestea lui Manole – ce obținem din poziția căpătată, stricăm cu spălatul rufelor în public. La fel, însă, nu cred că e cazul să revenim la viziunea Epocii de Aur, în care totul era mirific, glorios, și nimic nu păta unitatea de monolit a partidului. Știm cu toții cât putregai se ascundea sub spoiala monolitului cu pricina.

Poate vom reuși să găsim, într-o zi (peste alții 200 de ani?), vocea moderată a rațiunii, în care criticile să fie făcute constructiv, nu distructiv, iar ele să nu mai fie considerate „acte de trădare” de cei vizați, ci puncte de reflecție de unde se poate corecta ceea ce scârțâie. Cu alte cuvinte, să înlocuim unirea sau dezbinarea în vorbe cu unirea în fapte. Pentru că faptele vor avea ele grijă să vorbească în locul nostru. Și-o vor face mult mai bine.

Până atunci, ne vom consuma între două extreme la fel de malefice.

Lasa un raspuns

avatar
  Aboneaza-te  
Notificare