Am fost ieri, pe la amiază, undeva într-o sală de conferințe/sală de clasă, din sala de sport a Colegiului HCC din Alba Iulia, la lansarea unei cărți despre Obeliscul din Cetate. Nu că ardeam eu de nerăbdare să aflu mai multe despre obiectul lucrării, ori că problematica asta, a Obeliscului din Cetate, mă frămîntă așa cum mă frămîntă banalul fapt de a exista, trecerea timpului ori diferența dintre nemurire și eternitate, dar îl cunosc pe Cristian Crasnaveț, autorul.

Nu aveam absolut nici o așteptare cînd am ajuns acolo. Și  n-am fost dezamăgit, căci evenimentul s-a s-a ridicat fix la nivelul așteptărilor. Ba chiar au fost și niște momente în care Bbeliscul a dispărut în delirul unor cuvîntări lipsite de vreo noimă. Un fel de Kafka pe pastile, după ce-a fumat și băut trei nopți. Așadar, merită merită povestit.

E amiază iar prin liceu zburdă elevii în pauză. După cîteva minute de plimbări pe holuri, de întrebat în stînga și urmat indicațiile unor elevi de a merge în dreapta, ajung la sala în care are loc evenimentul. Găsesc un loc în banca a doua, în spatele lui Gabi Pleșa, viceprimarul. E clar, dacă ne dă lucrare n-am de la cine copia. În stînga mea stau două fete pe a căror chipuri se citește curiozitatea și nerăbdarea de a afla despre Obelisc. Sau, mă rog, bucuria de a fi scutite de la ceva oră de curs, că nu-mi dau seama exact. În dreapta mea stau niște domni în vîrstă, care chiar par interesați. În spate o sală plină de elevi.

În fața clasei, la masă/catedră, stă Dumitru Moldovan iar în stînga lui, într-un colț la altă masă, însuși autorul. Să începem. Nu merge microfonul. În spate nu se aude. O doamnă profesoară vine și repară microfonul. Acum merge? Merge. Se aude? Se aude. Bun, să-i dăm drumul, că închide naibii la non-stop dacă ne mai lungim cu lansarea asta și copiii ard de nerăbdare să afle ce-i cu Obeliscul ăsta.

Dumitru Moldovan, care mi-a fost cîndva profesor, vorbește despre cartea lui Cristian Crasnaveți. Despre care-i treaba cu Obeliscul, cînd a fost amplasat acolo, cum s-a făcut chetă pentru el, cum  și cine a dat banii, ce corespondențe și imagini cuprinde lucrarea. Mă rog, niște chestii interesante pentru cei care n-au noaptea somn din cauza obeliscului. Pînă aici e totul ok. Urmează să ne zică și autorul cîeva cuvinte. Cum însă antevorbitorul pare să fi zis fix aceleași cuvinte pe care voia și el să le zică, asistăm la o fîstîceală de cîteva minute în care Cristian, sărmanul, a reușit să transpire de zici că tocmai cărase 40 de saci în spinare. E totuși ok.  E încă ok.

Dacă s-ar fi terminat aici, ar fi fost bine. Dar e gata? E gata pe naiba. Mai vrea cineva să zică ceva? Vor. Nu neapărat despre carte, dar sînt oameni care vor să se facă auziți. Of! Să pornim delirul.

Rockefeller, NASA, uniforme școlare, dacii, istorie strălucită și alte bășini

Intră în scenă un domn pe nume Opincaru, fost profesor și, bineînțeles, fost elev al liceului HCC. Și fost politician pe la PRM. Și începe omul și vorbește despre mîndria de a fi purtat uniformă. Despre fiul lui Rockefeller, care a fost șeful la tineretul din America și care a venit în 74 să viziteze liceul HCC și care, abia la a 4-a vizită în România (sau la HCC?!?!), vorbea deja românește. Sau despre cum nu știu ce elev a fost selectat, direct de pe băncile școlii, de către NASA. Și zice apoi și despre fiului lui, care a luat premiu la matematică. Pe județ! Un permiu de 100 de dolari, care pe vremea aia erau bani. Și apoi mai zice cum HCC a fost primul liceu din România în care s-a băgat internetul. Și despre cum exista, pe timpuri, o orchestră a profesorilor, care cîntau așa de frumos de îți venea să aplauzi și cînd îți aduceai aminte cum i-ai ascultat forțat. Apoi îi dă înainte cu anii 60, cînd era o mîndrie să ai uniformă și chipiu. După care povestește niște amintiri despre cum a dat el examenul de Bacalaureat, din cîte materii, și cum a dat exament la facultate și așa mai departe. Băi, omul avea cuvintele la el. Pe toate le avea. Și-n timp ce vorbea el așa de frumos despre verzi și uscare, eleveii din bănci erau ochi și urechi. Și erau atît de atenți și atît de prinși în discursul delir, încît au și uitat să aplaude. Of, ce păcat. La cît s-a străduit omul să-i dea înainte cu Rockefeller, suta de dolari premiu, trecutul golrios al foștilor elevi – cu care cei de azi nici că se compară, normal – merita niște aplauze. Eu am aplaudat, dar numai așa, în minte.

Și-ar mai fi vrut omul să zică niște cuvinte despre cartea cu Obeliscul, și chiar ar fi putut probabil să vorbească vreo cîteva ore despre ea, deși nu a citit-o, dar i s-a tăiat microfonul. Deh, mai sînt și alții nevorbiți și care vor să abuzeze de microfon. Și-apoi, cum ziceam, trebuie încheiată lansarea înainte să închidă la non-stop.

Un domn din ceata moșnegilor, din colectivul revistei Dacopatia, pardon  Dacoromania – n-am reținut cum îl cheamă – de fapt nici din ce a zis n-am prea reținut mare lucru – începe și zice și el despre cum a venit în 75 ambasadorul Spaniei să viziteze liceul HCC. Și apoi mai zice despre cum s-au luptat ei, cu revista lui pește prăjit – publicație pe care onor autoritățile locale o finanțează necontenit – ca să se facă nu știu ce monument pe ce stradă, despre nu știu ce alt monument și despre franco-masonerie (sau poate daco-masonerie?!). Elevii erau ochi și urechi, în extaz. Orgasm intelectual, nu alta.

Un alt domn, nici ăstuia nu i-am ținut minte numele – dar despre care țin minte că a terminat facultatea cu diplomă de merit și că a fost primul din județ care a obținut un doctorat în istorie (prin 1900 toamna probabil), a zis – în afară de datele personale – și cîteva chestii care aveau legătură cu Obeliscul, despre cum s-a făcut cheta pentru a-l construi, despre cum a dat Guvernul bani și cum primarul de la acea vreme a furat banii și și-a făcut o casă cu ei. Și a mai zis cîte ceva despre Horea Colșca și Crișan, despre cum au fost aduși la Alba Iulia, unde au fost încarcerați și cum au fost executați. Chestii care, cel puțin la nivel de informație, au fost – recunosc – interesante. Măcar pentru elevi, să știe și ei care-i treaba cu acești H. C. și C. care le-au dat numele liceului.

Un alt profesor, de data asta unul mai tinerel, mai înfipt în realitate și care nu părea nevorbit precum ceilalți, a zis în final cîteva cuvinte despre carte, despre motivul pentru care s-a făcut lansarea atunci și acolo, despre cîteva elemente din cuprinsul lucrării, însă deja la momentul ăla îmi vîjîia capul și prin minte îmi făceau piruete Rockefeller, fanfara profesorilor din anii 60, diplomele de merit, ambasadori ai Spaniei și toată celelalte zise înainte.

Băi, touși, la ce naiba am participat? Ce s-a discutat acolo? Și cînd mă gîndesc că, spre deosebirii de elevii aduși la lansare, eu nici măcar n-am scăpat de ora de mate. Plm.

Despre cartea în sine? Păi, despre cartea în sine va trebui să mă văd cu Cristian și să povestesc cu el, în liniște, fără să ne privească peste umăr umbrele unor nevorbiți, cu prea mult timp liber, și care se plimbă la lansări de carte în loc să aștepte cuminți, acasă, inevitabilul.

1
Lasa un raspuns

avatar
1 Subiecte de comentariu
0 Rasunsuri
0 Followers
 
Most reacted comment
Hottest comment thread
0 Autorul comentariului
Comentarriu recent al autorului
  Aboneaza-te  
cele mai noi cele mai vechi cele mai votate
Notificare
trackback

[…] unei cărți dedicate Obeliscului din Cetatea Alba Carolina. Din pricina unor domni cam nevorbiți, evenimentul a devenit un fel de discuție despre multe chestii, mai puțin Obelisc sau carte. Așa că am decis […]