Se zice că, întrebat ce-i place de când nu mai este cancelar al Germaniei, Helmut Kohl ar fi răspuns: „Acum pot spune exact ce gândesc.”
De-a lungul istoriei, diplomația a permis detensionarea unor situații ce puteau duce la dezastre, la fel cum lipsa ei s-a soldat adesea cu rezultate catastrofale. Omul de rând poate spune ce-l taie capul. În cel mai rău caz va avea el de suferit din cauza asta, dacă încalcă vreo normă democratică, sau el și familia lui, dacă s-a trezit să caște gura într-un regim opresiv.
Cu totul altfel stau lucrurile la nivel înalt. Poziția respectivă vine cu o serie de responsabilități, iar eventualele gafe au repercusiuni la nivelul întregii țări. Președintele, miniștrii, guvernatorul BNR și alte persoane de la nivelul superior trebuie să-și cântărească spusele cu mare grijă, deoarece au o greutate foarte mare, atât pe plan intern, cât și extern. Ei nu-și pot exprima „opinia de simplu cetățean”, ci pe cea de „reprezentanți oficiali ai țării”. Dacă eu aș spune că Putin sau Trump sunt proști și Rusia, respectiv SUA, sunt țări cu care nu vreau să am de-a face, nu se va întâmpla nimic. Dacă, în schimb, aceeași afirmație ar fi făcută de președinte, de primul ministru, ori de ministrul de externe, România se poate trezi cu probleme grave, mergând de la răcirea relațiilor diplomatice (cu consecințe asupra dezvoltării noastre economice, a sosirii investitorilor străini, a oportunităților) până la, în caz extrem, război. Ar fi de ajuns ca un ministru să anunțe public că „a auzit despre banca X că se află în pragul falimentului” și lumea se va repezi să-și retragă banii, iar banca va avea soarta cu pricina. Atâta doar că falimentul va fi provocat de vorbele rostite din calitatea de oficial al statului, nu de situația prin care trecea banca.
Zilele trecute, ministrul finanțelor a făcut o afirmație la adresa unor jucători importanți din piață. Au apărut imediat reacții. Unii au considerat că omul a acționat bine proclamând „taxa pe lăcomie”, considerând asta ca o reparație meritată de poporul nostru în fața celor ce fac profituri mari aici. Ca orice măsură expusă într-un limbaj populist, a fost receptată așa cum se întâmplă de mii de ani: foarte bine că se ia cineva la luptă cu ăia bogați, ca să dea săracilor.
Alte reacții au fost, dimpotrivă, negative. Ele au suspectat că declarațiile au pus țara într-o poziție vulnerabilă, că investitorii străini vor taxa țara noastră (adică vor căuta alte piețe pe care să se mute parțial sau total). Consecințele economice ar afecta țara noastră atât pe termen scurt (lucru confirmat de grava fluctuație bursieră apărută imediat), cât și pe termen mediu sau lung.
Au fost și dintre aceia care au considerat că, după ce vor protesta vehement, „bogații” atinși de taxa cu pricina se vor conforma, deoarece nu vor dori să piardă o piață unde s-au înrădăcinat și care le aduce, chiar și așa, câștiguri bune.
Au existat și persoane care au atras atenția că, disperați că nu mai au de unde să ia bani pentru a acoperi găurile financiare tot mai mari provocate de actualul program de guvernare, aleșii au găsit o sursă la îndemână. Respectivii avertizau însă că va fi doar o cârpire provizorie, întrucât în lipsa unui motor care să ducă la o creștere economică reală, țara se va afunda tot mai mult și vor apărea noi găuri, pentru care vor trebui găsite alte surse de acoperire.
Personal, cred că este câte un pic de adevăr în toate luările de poziție. În mod cert, creșterea economică poate apărea doar dacă sunt implicați cât mai mult cei cu posibilități financiare semnificative. Dacă există strategii menite să-i determine pe aceștia să scoată banii, mai cu voie, mai fără de voie. Dar asta ar avea un rost în condițiile în care ei ar fi folosiți pentru investiții, care reprezintă unul dintre motoarele economiei. Câtă vreme însă ei doar acoperă niște cheltuieli pentru care nu mai există fonduri, devin o piatră de moară care va îngreuna și mai mult un sistem deja gripat. Și tare mă tem că, urmând linia ultimelor măsuri ale guvernului actual, intenția nu este de a lua banii aceștia pentru investiții, ci pentru cheltuielile mult prea mari ale unui sistem neperformant.
Cu siguranță o asemenea măsură va genera reacții (de fapt, a generat deja) din partea celor afectați. Lucru normal, deoarece nimănui nu-i place să i se bage mâna în buzunar și orice nouă taxă e întâmpinată cu ostilitate de cei afectați. La fel, cred că, deși momentan încearcă să negocieze de pe poziții de forță, respectivii o vor lăsa mai moale și se va cădea la pace.
Problemele cele mai grave, din punctul meu de vedere, sunt două. Prima, că proclamatul program de guvernare al PSD e la fel de inexistent precum miile de specialiști ai CDR-ului din 1996. E doar o gargară, lipsită de un fundament realist. Un plan făcut după ureche, fără tangență cu realitatea românească. Important era să sune bine în campania electorală, după aceea nu mai conta nimic.
A doua problemă o reprezintă incapacitatea celor aflați în poziții importante de a învăța din cele spuse de Kohl: când ești acolo, sus, ai grijă ce vorbești. Nu dai cu parul, în auzul lumii. Nu te apuci să tragi de urechi, în public, organismele de care ești strâns legat politic, financiar, social, etc., așa cum au făcut primul ministru și președintele partidului de guvernământ. Nici nu arunci în gura mare bombe economice, cum a făcut ministrul finanțelor. Mesajul public trebuie să fie unul diplomat, urmând ca discuțiile dure, negocierile, să se poarte în spatele ușilor închise.
Doar că, pentru asta, îți trebuie mai multe lucruri. Să-ți înțelegi menirea poziției ocupate, ceea ce e greu pentru niște oameni care n-au ajuns în poziții cheie datorită competenței, ci pentru că au fost în partidul potrivit și au stat pe lângă cine trebuia. Să nu mai consideri că doar tu le știi pe toate, iar ceilalți (de la oameni de rând, la antreprenori, politicieni din opoziție, ori organisme internaționale) sunt proști. Să cunoști ce presupune diplomația, la ce folosește ea și, mai ales, ce consecințe pot apărea dacă o ignori. Să pricepi cum funcționează macro-economia, pe ce principii, care sunt pârghiile ei și în ce fel le poți folosi ca să construiești, nu ca să dărâmi.
Dacă guvernanții își pun masca de Robin Hood sau pornesc lupta împotriva propriului popor și/sau a propriilor motoare economice, înseamnă că habar n-au care e rolul lor. Din păcate, în fruntea țării ne comportăm exact așa cum o facem la poartă, ori în fața blocului, când, la o tablă și o bere, ne dăm cu părerea despre aia sau ailaltă. Diferența e că, acolo, pe băncile proaspăt vopsite, nu se întâmplă nimic. Relațiile diplomatice, mersul economiei, investițiile, vor rămâne exact la fel și a doua zi.
Dincolo, însă, în fotoliile luxoase din cabinete, aceleași vorbe, rostite fără discernământ, au efecte letale.
