Într-un articol de la finalul anului trecut îmi puneam niște întrebări cu privire la ce se putea ascunde în spatele unei acțiuni a ministrului de finanțe, pe care am considerat-o inoportună și față de care îmi exprimam temerea că urma să aducă repercusiuni.

Este vorba despre „taxa pe lăcomie” și modul în care aceasta a fost prezentată. Deși am fost (și sunt) de acord cu principiul că trebuie găsite metode de a atrage bani în sistemul economic tocmai de la aceia care rulează sume mari, luarea unor măsuri de tip Robin Hood, în care statul vrea să arate că se luptă tocmai cu motoarele economiei de dragul populismului, mi se părea o abordare complet greșită, capabilă să stârnească efecte adverse regretabile. Mai spuneam atunci că, dacă banii luați astfel urmau să fie folosiți doar pentru a acoperi găurile tot mai mari ale unui sistem economic ineficient, în loc să devină motorul unor investiții, atunci măsura nu era deloc una bună, ci dimpotrivă.

Din păcate, se pare că temerile au fost întemeiate. Personal, am considerat planul de măsuri propuse de PSD în campania electorală ca unul eronat, cu risc crescut de a eroda o economie și așa destul de șubredă. Pe de altă parte, PSD-ul a fost singurul partid care a prezentat un plan de guvernare – bun, prost, cum a fost, dar l-a avut. Vina că el este aplicat acum îi aparține în mare măsură și opoziției, incapabilă să aibă un plan echivalent cu care să convingă masele. Dintre o prostie argumentată și nimic, lumea a ales ceva care măcar arăta într-un fel.

Din punct de vedere economic, din păcate, acel plan se dovedește a fi așa cum am bănuit, adică falimentar. La fel, sumele pe care guvernul dorea să le ia de la „exploatatorii străini care fac bani pe spinarea poporului român” nu erau destinate unor investiții menite să împingă economia pe noi culmi de civilizație și progres, ci cârpirii sacului din care se cheltuiește mai repede decât se alimentează.

Statul român e disperat să facă rost de bani, dar vrea să dea impresia să nu e. Exact ca într-un joc din copilărie. Le dă cu tifla unor copii mai mari, strigând în gura mare pe stradă că o se le-arate el. Evident, vine ziua când se duce la ei și spune: „Am o colecție de timbre și m-am gândit să v-o vând vouă. E foarte valoroasă, să știți!” Copiii-investitori se uită, clatină din cap și zic: „O să luăm un timbru, două, dar nu mai mult. Îți amintești când te-ai dat mare în fața noastră?” Copilul-stat se uită șiret la ei, încearcă să-i mai aburească, dar, când vede că nu-i merge, închide clasorul cu un pocnet sec și le aruncă din vârful buzelor: „Nici nu-mi trebuie banii voștri, lasă că am destui în pușculiță!” De ce le-a mai cerut bani dacă avea cu adevărat, rămâne un mister.

S-au adăugat și alte încercări de a face rost de bani. S-a apucat să umble la niște fonduri pe care copiii îi țineau în altă parte, stricând astfel o înțelegere pe care tocmai el, copilul-stat, o făcuse cu ei. S-a dus la puștanii mai mici, promițându-le că, dacă investesc în timbrele lui, le va da o căruță de bani peste 18 ani. Învățați că în promisiunile copilului-stat nu te poți încrede nici cât să treci strada (vezi și cazul anterior), cei vizați nu s-au prea înghesuit. Tot mai disperat, în criză, copilul-stat a decis să ia cu forța, dacă nu i se dă de bunăvoie. Ce atâta autonomie financiară! Dacă tu ești deștept și știi cum să faci bani, atunci te oblig să mi-i dai mie și ți-oi da eu înapoi ce rămâne după ce eu, în măreața-mi înțelepciune administrativă, voi folosi ca să-mi acopăr cheltuielile tot mai mari ale unui sistem bugetar supradimensionat. În loc de autonomie, zilele trecute copilul-stat a bătut din picior că el vrea centralizare.

Indiferent cât de zâmbitoare și frumoasă e masca pe care o pui, indiferent ce cifre arăți, există un indicator care pe mine mă pune mereu în gardă. Dacă prin toate măsurile tale încerci să aduni lucrurile în mâna ta, să iei de peste tot, când nimic din ce spun alții nu e corect și doar tu ai dreptate, înseamnă că e ceva putred. Cu cât se accentuează lucrurile de mai sus, cu atât mai mare e putreziciunea. Un bun manager îi îndeamnă pe ceilalți să lucreze cât mai bine, le creează pârghiile ca să facă asta, iar el doar culege roadele la final. Un procent mic luat de la o masă cât mai mare.

Dacă tu încerci să controlezi cât mai mult fiecare etapă a muncii celorlalți, luând grosul și după aceea împărțind după chef, înseamnă că adminsitrezi un sistem falimentar. Nota de plată va veni mai devreme sau mai târziu, iar ea va fi catastrofală.

Personal, am o dilemă. Îmi e clar că, dacă mergem mai departe astfel, cei care ne conduc ne vor îngropa economic. Pe de altă parte, dacă pleacă ei, castenele vor fi scoase din foc cu mâna celorlalți. Iar asta va crea impresia falsă că groparii nu sunt cei dintâi, ci cei din urmă, care vor încerca să repare.

Din păcate, nu mi se pare că se pune întrebarea dacă economia noastră e dusă în prăpastie. Cred că singura întrebare la care mai trebuie să aflăm răspunsul este „cât mai e până atunci”.

Lasa un raspuns

avatar
  Aboneaza-te  
Notificare