De multe ori ne întrebăm ce ne lipsește ca să trăim precum „dincolo”. Înainte de 1989 ne era destul de clar: știam că Ei o duc mai bine pentru că trăiesc în democrație, în timp ce noi suntem sub comunism. Această reprezentare simplistă ne era suficientă pentru a explica orice.

Acum e puțin mai dificil. Teoretic, trăim în democrație, la fel ca Ei. Ba, mai mult, nu mai suntem despărțiți de cortine de fier, ci trăim în aceeași țară mare: UE. Ei mai la orașul-din-câmpie, noi mai la satul-de-la-munte – dar e aceeași țară. Practic, însă, așa cum foarte bine a subliniat scriitorul și profesorul universitar Bogdan Teodorescu într-o conferință ținută weekendul trecut la Quais du Polar, noi încă n-am ieșit complet din comunism, nici n-am intrat complet în democrație. Suntem undeva între.

Și, dacă tot am pomenit de festivalul de literatură polițistă de la Lyon, Quais du Polar – la care am avut privilegiul să particip – l-aș putea folosi ca să exemplific puțin cum e la Ei, ca să ne dăm seama ce ne lipsește.

În ceea ce privește editorii, lucrurile mi-au fost clarificate încă de la început, când am participat la o primă conferință susținută de reprezentanți ai unor edituri mai mari și mai mici din țările nordice. Da, acelea care, de mulți ani, exportă în cantități industriale un gen, nordic noir, pe care nimeni nu-l băga în seamă mai demult, iar acum s-a transformat într-o adevărată industrie, de pe urma căreia au de câștigat autori, cititori, editori, orașe… Da, orașe, pentru că valuri de turiști au vrut să vadă locurile acelea „exotice” unde se petrec acțiunile cărților, invadând acele țări ce nu constituiau, până atunci, destinații prea atractive.

Așadar, editorii sunt foarte pragmatici. Fiecare cunoaște publicul căruia i se adresează și caută să publice cărți potrivite acelor gusturi. Cu alte cuvinte, nu face de toate pentru toți, ci ce știe mai bine. Nu-i interesează asta de dragul artei, ci arta ca model de business.

Scriitorii sunt, în mare parte, oameni extrem de plini de bun simț, abordabili, fără aere. Știu că trăiesc de pe urma cititorilor, ca atare îi tratează cu maxim respect: stau cuminiți la stand pentru sesiuni de autografe, chiar dacă se întâmplă să nu vină nimeni. Nu de alta, dar sunt trecuți pe program. Zâmbesc mereu, își fac poze, nu tratează pe nimeni de sus – fie el cititor ori scriitor aflat mult mai jos în ceea ce privește notorietatea. Își cunosc perfect programul, respectă întâlnirile, vin să discute cu tine la ora stabilită, apoi se scuză că „au un alt eveniment programat la ora H”, iar scenariul se repetă. Totul ceea ce fac se bazează pe respect față de angajamentele pe care le au. Ca să spun mai dur, sunt conștienți că sunt acolo ca să se vândă.

Cu cititorii, lucrurile stau cam așa: cu o jumătate de oră înainte să se deschidă festivalul, circa 200 de oameni fac coadă la intrare. Vor autografe, vor să participe la conferințe și, cu cât vin mai devreme, pot obține mai mult din toate. Vorbim despre un festival de gen, unul cu o afluență spectaculoasă de public. Oameni mereu atenți la ecusoanele celor pe lângă care trec, poate-poate întâlnesc vreun scriitor al căror autograf îl doresc pe cărțile ce umplu geamantane. Și, atenție, nu vorbim despre un târg de carte mic sau mare, ci despre un festival al unui gen literar considerat (la noi) minor.

Organizarea ține cont de toți participanții. Sosire, plecare, masă, mape (unde se regăsește programul, cu sublinierea evenimentelor la care trebuie să participe respectivul autor/editor/agent, harta cu locurile unde trebuie să ajungă, ba chiar și faptul că în noaptea de sâmbătă spre duminică se schimbă ora!). Orice problemă apărută e suficient să fie raportată și se va rezolva de către organizatori. Afișele legate de festival sunt peste tot, pe străzi, în localuri, în taxiuri, hoteluri… Practic, n-ai cum să nu vezi măcar unul – cel puțin în zona centrală, pentru că n-am ajuns în restul orașului.

O mică scăpare poate fi considerată cea legată de masă, deoarece am pățit la un moment dat să așteptăm în picioare ca să se mai elibereze mese într-un local. Adică să mâncăm pe ture, cam ca la noi, la pomană, din cauza faptului că eram foarte mulți. Dar am avut atunci ocazia să văd chelneri care – deși erau nevoiți să facă slalom printre oameni așezați la mese și aflați în picioare, gesticulând, uneori bombănind nervos, plimbându-se de colo-colo – nu și-au pierdut politețea și buna dispoziție nicicând. Doar dacă urmărea cu atenție putea observa, preț de o clipă, cum vreun ospătar îi șoptea altuia „nu mai pot!”, apoi revenea la îndatoririle sale, la fel de zâmbitor și vorbind pe un ton la fel de frumos, de cald și primitor.

Cât despre comunitate, ce să zic? Poate faptul că librăriile din oraș găzduiesc în vitrină postere ale festivalului? Oarecum logic, ținând cont că unii dintre autorii de la târg au cărți și pe rafturile lor, așa încât poate peste o zi, o săptămână, cei ce n-au apucat o anumită carte la festival vor veni s-o ia de acolo. Sau s-o comande. Ori poate doar dintr-o solidaritate de neînțeles pentru noi, nu știu…

Un fenomen aparte l-a constituit organizarea în paralel a unui mini-festival al scriitorilor ce publică independent. M-a nedumerit faptul că pe unii dintre ei i-am văzut la Quais du Polar, la fel cum am văzut autorii de la festival că-și prezintă cărțile și la mini-târgul concurent. Dar poate că e ca-n bancul cu cei doi cerșetori ce stăteau pe scările unei catedrale ortodoxe – unul evreu, celălalt cu un repertoriu specific creștinilor. Evident, când îl vedeau pe cel dintâi, enoriașii se uitau cu dispreț și se înghesuiau să-i dea și mai mulți bani celuilalt. Într-o zi, făcându-i-se milă de evreu, un om i-a spus: „Du-te la sinagogă, acolo ai șanse să primești și tu ceva…” La care evreul îi spune celuilalt cerșetor: „Auzi, măi, Ițic, cine s-a găsit să ne dea nouă sfaturi despre cum se fac afacerile!”

Revenind, am asistat și la o întâlnire organizată de bloggeri cu un autor francez, la un local. Două ore de discuții și timp petrecut împreună într-un cadru informal, soldat cu îmrbățișări și poze. Bloggeri foarte atenți la autor și autor foarte atent la bloggeri – deși se vedea că e epuizat, a continuat să ofere din timpul, prezența și bunăvoința sa celor ce se adunaseră acolo pentru el.

Desigur, cel mai simplu e să spicuim din tot ce e mai sus și, depinde de care parte a baricadei ne situăm, să spunem „la noi nu se poate pentru că ăla nu face, pentru că n-avem aia sau ailaltă…” Eu cred că asta e una dintre cele mai păguboase strategii ale noastre. Poate e mai bine să vedem cum e la alții și să adaptăm la piața noastră ceea ce se poate. Adică să nu ne uităm la ce n-avem, ci la ce putem face.

Lasa un raspuns

avatar
  Aboneaza-te  
Notificare