Frați daci! Frați geți! Urmași ai lui Burebista și Gerula, vă urez un călduros „brînză, varză, viezure” și vă invit să citiți aceste rînduri despre delir, ură, iubire, paranoia și minciună, căci pe cît e de pericolos, pe atît e  de fascinant modul în care unii semeni aleg credința naționalismului neclintit în sublimul prostiei.

Am ajuns joi dupămasa – destin, mîna lui Zamolxe sau pur și simplu din întmplare – la o întîlnire a unor grupulețe de credincioși, geto-daci, popi, dacopați, ultranaționaliști și ce mai erau pe acolo, că parcă se dăduse liber de la ospiciu și toți bine ajunseseră fix în același loc.

Un steag mare, cu un mare scut și un dragon cu cap de lup în jurul său, trona undeva în fața auditoriului, în timp ce un domn cu barbă vorbea verzi, deși mai ales uscate.

În primul rînd niște băieți cu cușmă dacică, tricou cu lupul dacic, tatuaje dacice, bărbi dacice și priviri fioros de dacice, îi sorbeau cuvintele domnului despre care, aveam să aflu ulterior, se numește Marian Motoc.

Marian Motoc, din ce am înțeles discutînd chiar cu el, e liderul unei organizații care urmează să se înființeze și el a organizat toată tărășenia. El și amicii lui cu cușme și lup dacic în piept au și niște pagini de facebook cu geto-daci. Urmează, însă, cel mai probabil și niște organizații serioase, și un partid și – de ce nu? – o răzmeriță, o revoluție.

Ce voiau oamenii aceia? Să ne adunăm și să mergem. Unde să mergem? Nici nu contează, doar să mergem. Să ne adunăm și să găsim soluții.  Soluții la ce? Nu contează.

 

Părea, cel puțin în primă fază, un fel de serată cu discursuri despre unitate și naționalism. Despre ce-s ăia naționaliștii buni și care-s naționaliștii fake, despre unitate întru rezolvarea problemelor, oricare ar fi ele. Ceea ce era oarecum ok. Și asta în ciuda atenției date ”pericolului străin”, cu care se pășea pe poteca ultra a naționalismului. Mai apoi, aveam însă să aflu, problemele nu-s chiar ”oricare ar fi ele”. Băieții cu cușmă au idei clare, au adevărul lor și probleme concrete. Și probabil și soluții concrete.

După ce l-am ascultat niște minute bune pe domnul organizator, în scenă a intrat un stimabil sindicalist. Sau fost sindicalist, că nu e foarte clar ce e acum. Și care a vorbit, după cum vedeți în filmare, despre cazul Nadeș.

Pînă la punctul ăsta al discuțiilor, al dezbaterii, n-aș fi zis că e ceva mai mult decît o manifestare a unor oameni care luptă cu niște probleme reale și, în același timp, sînt naționaliști. Nu văd nimic rău în naționalism, însă el nu înseamnă – în accepțiunea mea cel puțin – ceea ce înseamnă pentru ei.  Și veți vedea mai jos de ce.

Problema retrocedărilor în România e cît se poate de reală. Iar cazul retrocedării satului Nadeș e un caz special. Oamenii de acolo trăiesc o reală dramă: să-ți pierzi tot satul, să ajungi să ai sute de procese, să existe cazuri de oameni care au ajuns să se îmbolnăvească sau chiar să moară din cauza acestei situații e într-adevăr o problemă.

Însă problema retrocedărilor în România nu  se rezumă doar la cazul Nadeș. Iar circumstanțele acelui caz nu pot fi extrapolate și transformate în regulă și motiv de luptă contra întregului sistem al retrocedărilor. Căci miza acestor daci, cel puțin în ce privește retrocedările, nu e îmbunătățirea sistemului ori corectarea erorilor. Sau nu doar atît. Miza dacilor liberi, scăpați cu cușmă din opsipicul ilogicului, e sistarea retrocedărilor. Oprierea vînzării pămîntului către străini. ”Luarea înapoi” a pământurilor retrocedate către străini. E un delir ultra-naționalist în care orice palmă de pămînt de pe cuprinsul României să nu poată fi deținută decît de ”românii adevărați”. Ce naiba o fi ăla un român adevărat și cum arată unul fals n-am reușit să aflu nici după ce le-am ascultat ore în șir delirul.

Una e să cinstești eroii neamului – oamenii veniseră, cei din afara orașului, la Alba Iulia cu ocazia comemorării lui Horea, Cloșca și Crișan –  să îți iubești țara, cultura, limba, obiceiurile, și cu totul alta să urăști străinii, să vrei scoaterea ungurilor din țară, a evreilor, a masonilor, scoaterea UDMR în afara legii și alte imbecilități de genul ăsta.

Cum se întîmplă, însă, cu orice organizație extremistă, dacă mergi pînă la bază, pînă la motivul existenței ei, vei găsi o problemă reală. Chiar și naziștii și-au pornit mișcarea de la niște probleme cît se poate de reale. Problema e că, mai apoi, întregul discurs se îndepărtează de problemă. Găsește alte probleme, sau le exagerează pe cele care există, pentru a-și justifica măsurile radicale. Asta dacă nu inventează probleme la care doar ei au soluția.

O problemă reală, care găsește priză la un anume public, și pe care apoi se construiesc fel și fel de alte probleme, existente dar de regulă inventate, la care doar ei, reprezentanții, au soluția; se inventează dușmani pentru a justifica lupta; și-apoi la luptă! E o rețetă clasică, îndelung testată în istorie, dar care niciodată n-a rezultat în nimic bun.

Iată, mai jos, cîteva din discursurile de la serata dacică:

Un, care îndeamnă la pioșenie și violențe, la rugăciune și secure, la iubire și furcă, n-are ce căuta în registrul unui naționalism normal. E cît se poate de ultra, de radical și, mai ales, tembel.

Un fost colonel vorbește despre ajutat pe cei care cer ajutor și luptă, și – bineînțeles – despre jurământul de a-ți apăra țara pînă la moarte, cu propriul sînge.

Un dac îl critică pe fostul colonel, care aparent n-a fost suficient de dur.

Un fost securit, de la Vatra Românească, ar vrea o luptă care să nu se rezume la cazul Nadeș. E nevoie de un bloc național de luptă. De luptă!

Un alt dac citește declarația de la Țebea.

Un dac adevărat vrea soluții. E dispus să moară pentru Nadeș! Dar și contra grofilor care a furat pădurile românilor.

O doamnă vrea iubire, pace și scoaterea în afara legii a UDMR.

O altă doamnă, nepoată de-a lui Horea, citește și ea ceva, în aplauzele auditoriului.

După ce un domn propusese unirea capului și trupului lui Mihai Viteazu, organizatorul face încă cîteva apeluri și stabilește chiar și niște termene pentru a consolida mișcarea.

Iar în final (dintre înregistrările făcute), un domn care spunea despre Catedrala Mînturirii Neamului că ar fi fost prorocită de Zamolxes, are și el cîte ceva de zis.

Desigur, avînd un telefon mai ieftinache, n-am avut spațiu să înregistrez toate discuțiile, întregul delir. Și-apoi, în fața auditoriului s-au încercat, totuși, niște discuții mai soft. Nu s-a vorbit așa cum se vorbește în privat. Nu s-au pus pe tapet adevăratele idei.

Într-o pauză de cafea, am încercat să-l aborder pe organizator. Ce vor? Soluții! Soluții pentru orice problemă! Să ne unim! Neamul românesc.

Exista și o oarecare nemulțumire față de autoritățile locale, care le-au „furat” momentul comemorării lui Horea Cloșca și Crișan.

Despre instigări la violență? Nu există instigări la violență – mi-a explicat domnul Motoc – noi cel mult instigăm la autoapărare. Da, fix așa – instigare la autoapărare.

Am încercat să-i abordez și pe cîțiva dintre daci. Un domn bine făcut, cu tatuaje și cușmă și barbă și tricou cu lup dacic, mi-a explicat cîteva dintre problemele României:

Ungurii. Evident că ungurii și UDMR. Apoi ar mai fi evreii. Normal că evreii. Și masonii. N-a existat holocaust și oprimare a evreilor în România. Antonescu a oprit deportările și i-a protejat. Dacă au murit unii, au murit de moarte bună sau că au picat bombe, și au murit la un loc cu românii.

Masoneria și evreii se întrepătrund. Masoneria e condusă de evrei. Există vreo 7 milioane de evrei în România, la ora actuală, pe care masoneria îi asunde sub acte românești.

Masoneria ne atacă valorile și tradiția. Masoneria vrea dispariția creștinismului. Asta pentru că în Europa mai există doar cîteva țări creștine: noi, grecii și rușii.

Masonii au reușit să impună scoaterea crucilor de pe salvări. Așa, inițial crucile de pe ușile din spate, apoi pe toate. Iar șarpele încolăcit pe pahar, sau pe un băț, e un simbol masonic, necreștin.

Toate poveștile astea de mai sus am reușit să le aud în pauză, la țigară. Și, nefiind unul de-ai lor, sînt convins că pînă și astea sînt varianta soft. Că, odată primit în cerul de încredere, ți se vor fi spus și restul poveștilor, restul temelor pentru care se cere luptă. Însă, la suprafață, în public, discursul e axat pe retrocedări, pe cîteva cazuri cu drame cît se poate de reale, pe necesitatea – cît se poate de justă – de unitate la nivel de societate, pe nevoia critica ceea ce politicul face azi.

Toate temele spuse public, la microfon, sînt soft – cel puțin în comparație cu ce stă în spate. Și toate se leagă, pe undeva, de sentimente normale – naționalism, iubire de țară, cinstire a eroilor neamului – ori de probleme legitime – precum retrocedările.

Înainte să plec acasă, după ce m-au urmărit în timp ce filmam cu telefonul și mai puneam întrebări, cînd aveam ocazia, doi daci s-au apropiat de mine și m-au întrebat dacă sînt jurnalist și dacă sînt din Alba.

  • Da, sînt ziarist și din Alba Iulia, zic eu.
  • Și ce ai să scrii tu de acici?
  • Păi, ceea ce s-a discutat, ce am vorbit cu oamenii de aici.
  • Și cu ce ne ajută pe noi asta?
  • …. păi, află lumea, se transmite mesajul – zic eu încercînd să zic adevărul fără a risca să-mi iau vreo trei perechi de palme cu care să aplaud pe drum, pînă acasă
  • Dar ești de-al nostru? – mă mai intreabă unul dintre ei
  • Adică? În ce sens să fiu de-al vostru?
  • Adică dacă simți românește, dacă ești român adevărat, român pur.
  • (aici aș fi vrut să zic, precum Iordache, altă întrebare, însă am zis că uatăfac) Păi, fiind ardelean – și nu știu dacă știți asta – dar în Ardeal e destul de greu să găsești pe cineva a cărui arbore ginecologic să fie pur românesc, adică să se tragă din daci și romani. Eu, spre exemplu, sînt un fel de corcitură, dacă vreți. Tatăl meu a fost român, în timp ce mama nu e chiar româncă. Dar să știți că, aici în Ardeal, mai departe de cîțiva imbecili și de politicieni, care-s mai toți imbecili, românii cu ungurii au trăit fără probleme împreună. Deci, da, după tata sînt român, dar după mama ungur și poate și neamț, așa că e destul de complicat.
  • Da ideea e să simți românește – zice unul – în timp ce altul îmi explică faptul că Mama, și rudele de pe linia ei nu-s de unguri ci sînt, de fapt, români maghiarizați. Că ungurii din Ardeal sînt, în fapt, români maghiarizați.

Întîlnirea ăstora, la care au participat daci de prin Craiova și de prin toată țara, daci din Apuseni, niște naționaliști ultra de la noi din oraș – moșnegii ăia de scot, pe bani publici, revista Dacopatia – sau Dacoromania, că nu mi-e niciodată clar – a mai ținut o zi. Însă eu n-am mai mers. Căci dacă eu, prin prisma meseriei, aș fi putut să mai suport o zi de delir, mi-a fost teamă că telefonul n-ar mai fi rezistat. Asta pentru că nu am telefon dacic, antisemit, xenofob, ultranaționalist, rasist sau violent.

Doamne ajută! Brînză, varză, viezure! Și mînz!

Lasa un raspuns

avatar
  Aboneaza-te  
Notificare