Plutiri în muzică. Avishai Cohen

Plutiri în muzică. Avishai Cohen
10 Mar 2016

Plutesc în trăire, frumos, așa cum nu reușesc niciodată în apă; chiar și în cea mai sărată mare mă scufund. Deasupra am cerul, dar contemplarea lui îmi este imposibilă... Îmi obosesc simțurile încercând să dețin controlul valurilor. Cu muzica stelelor e altfel. E îndrăgosteală continuă, las garda jos ori de câte ori mă aflu în largul ei.

Nu mă gândesc la a o controla, la a o desluși, mă absoarbe magicul ei și în el rămân vibrând...

E o vibrație care mă ține pe undă, cu ochii în strălucirea frecvențelor divine. Pot să văd și, văzând, nu mă scufund... Dear frenz... Mi s-au ascuțit simțurile  în timpul concertului lui Avishai Cohen. Noi doi avuseserăm deja o întâlnire imaginară, mai demult, când am început să-i ascult albumele îndelung. M-a cucerit definitiv încă de atunci cu temele lui simple, negrăbite, accesibile; am admirat mult tocmai această accesibilitate izvorâtă din simplitatea temei muzicale, mai ales într-o vreme în care interpreții muzicii bune se complică tot mai mult sau compozitorii muzicii contemporane nu mai reușesc să devină accesibili prin creația lor. Gândesc complicat, se exprimă complicat. La Avishai Cohen Trio combinația e perfectă; aș putea spune chiar că a găsit rețeta perfectă – gândește complicat și creează simplu. La concertul de la Sala Radio am avut revelația piesei ca sunet universal. Sau, mai exact, ca sound. Era ceva nedivizat, era o senzație completă și abia după ce am pășit în intimitatea muzicii care se întâmpla la câțiva metri de mine, înfășurându-mă uluitor, l-am înțeles mai bine pe muzicianul meu preferat, Sergiu Celibidache.
În acea seară de joi, 6 noiembrie, la Sala Radio, am simțit cum sunetul moare imediat ce se naște pentru ca să poată trăi muzica, să poată fi infinitul.

Remembering... În ultimii ani am consumat mult gaz dând ture cu GUN-ul (mașina mea), pentru plăcerea dementă de a asculta, în timp ce conduceam, piesele lui Avishai: Toledo, Eleven Wives, Seven Seas, Winter song, How long, Dreaming, Nu Nu, The ever evolving etude, Variations in G minor, Morenika, Calm...
Intrând joi, 6 noiembrie, la 8 fără un sfert seara, în Sala Radio, am dat cheie. S-a încălzit motorul pe nesimțite, repede. În timp ce atingeam cu încredere volanul imaginar al demenței mele sufletești, am văzut o scenă luminoasă, cu un pian mare și strălucitor, care exersa uitarea; contrabasul medita, tobele „stăteau de 6”. La 8 și 6 minute (pe ceasul meu) au intrat artiștii – trei bărbați frumoși la propriu: Avishai Cohen, Nitai Herschovitz, Daniel Dor, după care a urmat o demență impecabilă. Timpul petrecut în Sala Radio a fost, pur și simplu, creativ și, pentru mine, aflată în primele rânduri, a fost impresionantă grija pe care artiștii și-o purtau unul altuia. Nu cred că mai văzusem, până în acel moment, atât de mult respect între artiști, pe o scenă, fapt care mi-a reconfirmat că doar în acest fel poți să ajungi să dezvolți idei bune în piese profunde. Solo-urile fiecăruia erau legănări îndrăznețe, extrem de fin puse în valoare de partenerii de scenă; pentru prima dată am auzit ce înseamnă cu adevărat nuanța piano pe o scenă, la un concert de jazz. Nuanța asta nu poate fi creată de oricine. Totuși, n-am să vorbesc despre „tehnică” sau despre „stil” ori despre „interpretare”, acești termeni neexistând separat, în contextul de față. Însă muzica a fost o certitudine: am stat lucidă, îndrăgostită, talentată... la nesfârșit plutind, fără să mi se pară vreun fir de cer străin.

Era lumea mea. Remembering me. După cele câteva bis-uri, am văzut ce era lângă mine, în spatele meu: o mare de oameni, liniște și unitate sufletească. Libertate. Fără nevoia de a alege.

Evaluaţi acest articol
(5 voturi)

Comentarii   

+2 #1 Calin Bogdan 11-03-2016 02:25
Hi. Kind of a miss you, Laura. Miss yor music merged with that smile. Nice story. Nice feeling. Thanks!
Citat

Adaugă comentariu

Va rugam nu injurati! Poate veti gasi argumente, totusi!


Codul de securitate
Actualizează

JoomShaper