Foto-video. Cum am găsit normalul artelor plastice din Alba, taman la Bistrița

Am fost invitat de cîțiva pictori să merg cu ei, joi, la Bistrița, unde urma să aibă loc vernisajul expoziției comune a UAPR Alba, id - est. Inițial mă gîndeam să zic pas, dar pînă la urmă curiozitatea și nevoia de a respira și altceva decît Alba Iulia au învins, și am acceptat. Și bine am făcut!

Trei ore de mers cu mașina au fost o eternitate pe care-am resimțit-o trecută într-o clipă, dacă m-aș putea exprima așa. Căci a fost minunat să stau alături de niște oameni cu minți frumoase, să împletim idei și gînduri de tot felul. Iar de-ar fi fost să fie doar drumurile de dus și întors, aș fi zis că e mai mult decît suficient.

În Bistrița - oraș din care n-am apucat să văd mare lucru - am ajuns la o galerie de artă, Arcade 24, despre care tot ce pot spune e că-i superbă. Desigur, poate exagerez, însă cînd trăiești într-un oraș precum Alba Iulia, în care ai o debara cu pretenții de salon, căreia te încăpățînezi să-i spui “galerie de artă”, pînă și normalul îți pare ceva extravagant. Altfel, Arcade 24 e o galerie cochetă, nici mică și nici mare, amplasată excelent într-o clădire în stil baroc din chiar centrul orașului. Cu un salon principal, cu cîteva coridoare ce duc fie într-un mic mezanin, fie într-un mic demisol, Arcade 24 îți dă senzația că te plimbi printr-un mic și frumos labirint. Și, dacă mă întrebați pe mine, e genul de galerie care ar trebuie să fie normalul tuturor orașelor din țară. Ba mai mult, etajul clădirii e ticsit cu ateliere de creație, dintre care am avut ocazia să-l vizitez pe cel al pictorului Marcel Lupșe. Și, credeți-mă, mai departe de faptul că e ticsit cu lucrări, e genul acela de culcuș la un etaj-mansardă în care ai vrea să stai și să citești cele mai lungi romane scrise vreodată, doar pentru ca în pauze să-ți clătești ochii în tablouri.

Mai văzusem lucrările artiștilor din Alba și în “galeria de artă” de la noi. De fapt, cred că nu le văzusem chiar pe toate cele expuse la Bistrița, însă aici oricum păreau mai frumoase. Poate din cauza galeriei, poate din cazua modului în care fuseseră aranjate pe pereții galeriei ori poate pur și simplu din cauza spațiului. Sau poate era un ceva în aer care-ți gîdila în minte nervul din care se naște conștientizarea frumosului. Lucrările a peste 20 de artiști îmi păreau, pentru prima dată, un fel de colecție, un fel de loc în care mintea se poate aventura în toate direcțiile, fără să se piardă dintr-un tot spre care acele direcții converg. E un sentiment plăcut-ciudat să vezi o simbioză a diferențelor, să vezi cum stilurile ori conceptele diferite se despart și se completează în același timp.
La fel și în cazul artiștilor, căci au fost și zece artiști prezenți, dintre cei peste 20 care au expus, și care mi-au lăsat o impresie de echipă. Ceea ce, după cîte povești am auzit ori după cîte am apucat să văd, e o raritate. Și asta cu atît mai mult cu cît e vorba de niște artiști plastici, de oameni cu viziuni și trăiri diferite, de oameni la care limbajul și comunicarea se manifestă în afara unor convenții ce ne leagă pe noi, ăștia neloviți de vreuna din muzele artelor vizuale. Iar asta mi-a chiar plăcut.

După o scurtă prezentare făcută de pictorul Marcel Lupșe, în calitate de gazdă, încă o scurtă prezentare a pictorului Nicolae Alexandru Ispas, președintele UAPR Alba, dar și o scurtă intervenție a doamnei Diana Țuculescu, a urmat un mic și nu prea discurs al poetului Aurel Pantea, precum și un deloc scurt discurs al lui Oliv Mircea.

Nu aș vrea să redau tot ce s-a vorbit, căci găsiți în filmarea din subsolul acestui material, însă nu pot să nu remarc un moment care mie nu doar că mi-a plăcut nespus, însă m-a și făcut să-mi reconsider puțin infatuarea. Și o să vă explic. După o scurtă intervenție ce-i avea în centru pe artiștii prezenți ori cei care n-au apucat să vină la Bistrița, despre lucrările lor, poetul Aurel Pantea a recitat două poezii. Dacă la a prima nu aș putea zice că am fost impresionat prea tare, la cea de a doua simțeam acea senzație în care un tremur îți răzbate antebrațul și-ți transformă fiecare fir de păr într-un mic soldat ce se ridică, în poziție de drepți, ca la apelul frumosului. E cu adevărat o poezie absolut superbă (o găsiți în filmare pe la minutul 13). Una care, așa cum vă ziceam, mi-a cam tăiat aripile infatuării și m-a făcut să mă simt mic. Căci în nimicnicia mea, pentru care acum mă căiesc, într-o vreme îl priveam condescendent pe Aurel Pantea, și asta fără ca măcar să-i fi studiat opera. Doar așa, că e un poet din Alba Iulia și că e ridicat de toată lumea pe soclul culturii locale. Iar eu, eu?, amețitul care-și frecase mîinecile de oameni mari prin Capitală, cum puteam eu oare să admir localul, să admir ceva născut în “minoratul provinciei”. Poate că acum, că mi-am dat seama că am fost prost, nu-s mai atît de prost precum eram. Iar Aurel Pantea, dacă nu e mare în toate poeziile, cu siguranță e colosal în unele.

 


După poeziile lui Aurel Pantea a urmat Oliv Mircea, absolvent de filosofie, critic de artă și editor, cel care e și curator al expoziției. Acesta a făcut o prezentare atît a artiștilor cît și a stilurilor fiecăruia. Desigur, pe cei mai mulți dintre ei îi cunoștea iar prezentările mi-au părut maidegrbă rezultate din relația lui cu artiștii și nu dintr-o relație a lui cu lucrările, dar - eh - cine sînt eu să zic dacă e bine sau nu așa?
Altfel, profesorul Oliv Mircea a vorbit despre situația artei, despre condiția artistului și pictorului ardelean, a provinciei, despre greutățile pe care artiștii trebuie să le depășească spre a găsi calea spre exprimare și despre cîte și mai cîte. Despre rolul școlii clujene în manifestările artistice din tot spațiul transilvan, despre generațiile de pictori care se succed și se completează, precum și despre planuri de viitor. S-a oprit aproape asupra fiecărui artist prezent, le-a analizat stilul și lucările, după care a vorbit cîte și mai cîte.

Desigur, de-ar fi să fiu critic, eventual puțin răutăcios, aș putea încadra discursurile într-un dulce diletantism, într-un prea lung exercițiu de retorică. Ar fi și la artiștii și la întregul UAPR Alba multe de criticat, și uneori chiar îmi vine să o fac. Apoi, însă, mă gîndesc la cît sînt artiștii ăștia lipsiți de instrumentele normalului, de la spații de expoziție și pînă la spații de creație, de la un sprijin real din partea administrației și pînă la circurile anapoda ajunse prin instanțe și te miri unde. După care nu-mi mai vine să critic nimic. Căci, să critici ceva la o tagmă pe care condițiile prezentului o chinuie, îmi pare adevărată răutate. Așa că prefer să mă gîndesc, cu plăcere, că am găsit frumusețea normalului într-o zi normală, fie ea și la Bistrița. Ceea ce cred că și artiștii din Alba, cei prezenți acolo, au găsit normalul. Și, cine știe, poate că într-o bună zi se va fi regăsit acel normal și la Alba Iulia.

Evaluaţi acest articol
(8 voturi)

Comentarii   

0 #1 sima felix 07-03-2016 19:55
Oameni impresionanți! Cuvinte impresionante...
Citat

Adaugă comentariu

Va rugam nu injurati! Poate veti gasi argumente, totusi!


Codul de securitate
Actualizează

JoomShaper