Festivalul de teatru Apollo. Cu bune, rele și alte cele

Săptămîna trecută, de joi și pînă duminică, la Alba Iulia a avut loc cea de a treia ediție a Festivalului Internațional de Teatru de Tineret - Apollo.
Fără să am pretenția că aș putea creiona întregul festival în cele ce urmează, căci n-am mers decît la o mică parte dintre spectacole, voi încerca să vă povestesc cum am văzut eu un eveniment a cărui simplă existență e, dacă mă întrebați pe mine, un evident plus pentru orășelul Alba Iulia.

Primul spectacol la care am ajuns, sîmbătă, a fost - credeam eu - un spectacol de teatru tradițional chinezesc. N-a fost însă niciun spectacol, ci maidegrabă o prezentare, un fel de incursiune în wikipedia, prin care Li Cenju ne-a plimbat pe cei prezenți. Li Cenju, sau Suzi cum îi zic amicii, stă de ceva vreme în Alba Iulia și predă cursuri de chineză la Universitatea 1 Decembrie 1918.
Acum, ce-aș putea zice despre prezentarea domnișoarei din China? A fost utilă, însă m-am simțit jenat pe întreg parcursul ei. Căci mica Li Cenju rîdea non-stop. Nu știu dacă e de la aerul din Ardeal, dacă de mîncare ori pur și simplu e cel mai happy chinez din Alba Iulia, dar cred că femeia e în stare să rîdă și la inundații ori cutremure. Desigur, am aflat cîte ceva despre Beijing Opera, despre cele patru tipuri de personaje prezente în operă, despre istoria artei chineze și așa mai departe, însă totul a avut un aer de oră de curs de școală ajutătoare. La fiecare cuvînt în chineză, mica Li Cenju repeta, își ridica mînuța și aștepta ca sala să repete după ea. Și, cei mai mulți, fix ca niște idioteni, repetau de parcă eram acolo întreaga conducere a ligii tembelilor din oraș. Altfel, a fost ok, cu toate că știam toți de acolo să căutăm pe google despre Beijing Opera sau despre teatrul chinezesc. Iar dacă o făceam acasă,  cu siguranță nu aplaudam la un videoclip de pe youtube, cum s-a întîmplat în sală. Pe bune, publicul din Alba Iulia e în cea mai mare parte vraiște și e dispus să aplaude orice. Ba chiar să aplaude în picioare orice.



Oarecum desumflat după treaba cu teatrul chinezesc, am mers apoi la piesa “Libertate?” a polonezilor de la “The I’m Theatre”. Din ce citisem de pe pliantul spectacolului, urma să fie o chestie mai dură, cu impact vizual și emoțional, în care tema prinicipală era libertatea ca stare de spirit. Mai departe de niște scălămbăneli și urlete eu n-am prea înțeles mare lucru. Scena părea maidegrabă un mic azil din care gardienii plecaseră, iar cei cîțiva tipi, actori, aduceau maidegrabă cu niște băieți din galeria lui Lech Poznan. Teatru mut, cu urlete doar, cu o coloană sonoră cînd ok, cînd vraiște, piesa asta nu mi-a transmis absolut nimic. Totuși, am apreciat că în spectacol au fost introduse și trei persoane în cărucior - pesemne că aici era chestia, mesajul ce se voia transmis, recte libertatea ca luptă dintre oprimat și opresor, sau ceva de genul - precum și două gagici care dansau, dintre care una mi-a chiar plăcut. De fapt, doar pentru tipa blondă cu tricou galben, care dansa super mișto, n-am ieșit din sală înainte de final.



Am mers apoi să mănînc și m-am întors fix la timp pentru un spectacol chiar bun. Aproape cel mai bun, din cîte am văzut, per total. Trupa Mirror din Khmelnitsky, Ucraina, a prezentat “Noaptea Miezului de Vară, o adaptare după o nuvelă a lui M. Gogol”.
Bănuiala mea e că adaptarea a fost după “May Night, or the Drowned Maiden”, nuvelă din volumul “Evenings on a farm near Dikanka”. Și e vorba, desigur, de Nikolai Gogol, nu de M. Gogol, cum a fost trecut pe toate pliantele și afișele festivalului. Dar, cine știe, poate greșesc eu, că n-am citit tot ce-a scris Gogol.
Oricum, piesa a fost chiar foarte bună. Replici, pe care nu le-am înțeles, dar din care mi-am dat seama că tinerii erau destul de expresivi. Cîteva cîntece pe care le bănuiesc a fi fost din folclorul ucrainian și care mi-au plăcut cu atît mai mult cu cît nu am înțeles versurile. Dans, mult dans și destul de bun. Iar dacă la astea mai pun și tinutele oarecum tradiționale, plus jocul cu acea imensă pînză, în jurul ori centrul căreia dansau, plus o coloană sonoră excelentă, pot zice că spectacolul a fost chiar bun. Oricum, suficient de bun cît să-și găsească loc și pe o scenă a unui festival de teatru profesionist.


Ne-am mutat apoi din sala mare a Casei de Cultură a Studenților în Sala Studio, o sală mică în care, înșirați pe cîteva rînduri de scaune, spectatorii eram parcă parte din spectacol. Mai fusesem, cu ani în urmă, prin București, la spectacole cu studenți jucate fix așa, cu spectatorii pe scenă. Căci, ce să și faci, cînd “sala” e o sufragerie mare, de repetiții, te descurci cu ce ai. Dar, altfel, mie îmi plac chestiile de genul ăsta. Dacă bine țin minte, am văzut chiar Scaunele, a lui Ionesco, jucată de niște studenți în București fix așa, cu publicul pe scenă, și a fost chiar bine.
Luana Șeu și Monica Vâlcu, de la Studio 24 din București, au pus în scenă o mică și haioasă comedie neagră, “Apa de Havel”. După ce nu demult îmi bătusem capul cu Cioran, să văd tema suicidului aruncată în ridicolul unei fițe, să o văd bagatelizată și miștocărită de cele două drăguțe și talentate tinere, mi-a aruncat un zîmbet sincer pe buze.  Și asta în ciuda faptului că piesa e maidegrabă o scenetă simplă și ușurică. Dar, dacă e să iau în calcul, cum ziceam, un subiect precum bagatelizarea suicidului, ori faptul că se vedea că cele două fete se distrează în timp ce își joacă rolurile, aș putea zice că dupămasa începută cam nasol s-a terminat chiar bine.



Duminică am ajuns la Festival seara pe la opt, cînd abia începuse spectacolul de la șapte fără zece, așa că pe la nouă am intrat la piesa “Cea mai puternică” a trupei Maskam Rad din Kiev, Ucraina. Și, pfuai, a fost o chestie chiar mai slabă decît a polonezilor de cu o zi înainte. Un fel de scenetă cu patru actori, în condițiile în care era, în fapt, un monolog presărat cu mici momente triste de dans. O tipă își povestea, într-o engleză deloc fluentă, relația cu soțul, în timp ce o alta, care-l iubise sau nu pe soțul ei, o asculta și stătea la o masă. Asta în timp ce, din cînd în cînd, alții doi mai rupeau cîte doi pași de tango. Nu pot să zic, am rîs, dar a fost un rîs din-acela născut din umorul involuntar al unor actori ce jucau o scenetă ce n-ar fi trebuit să aibă a face cu umorul. De fapt, n-am chiar rîs ci mai mult am chicotit în scaune, cu Diana, cînd ne uitam ba pe scenă, ba unul la altul, ridicînd a “WTF?!” din sprînceană. La un momentdat, cînd cei doi dansatori și-au făcut numărul, iar el o lasă pe ea pe spate, ea ridicînd piciorul suav, Diana se apropie de mine și-mi șoptește, rîzînd, “that ass!”. Imediat  mă bufnește rîsul și mă gîndesc că tipa, altfel drăguță, era atît de slabă încît așa, cu piciorul și gîtul întinse, ar fi putut fi folosită pe post de model de demonstrație a celui de-al cincelea postulat al lui Euclid. Respectiv, cea mai scurtă distanță între două puncte - să zicem baza gîtului ei și călcîiul, este o dreaptă. Dar chiar o dreaptă. Oricum, una peste alta mica scenetă a ucrainienilor a fost slabă.

Noroc că a urmat un ultim spectacol, cel de închidere a festivalului, susținut de trupa Truverii din București. “Muzica și poezia comedianților maestrului Will” a fost probabil cel mai reușit spectacol dintre cele văzute de mine. Muzică medievală, instrumente, voci bune, puțină comedie și niște actori talentați au reușit un numai potrivit spectacol de final. Cinci gagici mișto - Carmen Todor, Oana Berbec, Valentina Coțofana, Alexandra Marinescu și Ioana Manolache - plus Mihai Serghei Tudor, care a semnat și scenariul și regia, au produs probabil singura reprezentație care și-a meritat aplauzele din picioare. Bașca, unde mai pui că, la cîteva momente de dans, pe scenă au urcat și ceilalți actori prezenți în festival, rezultînd un moment de bucurie generală, născută din bucuria lor și transmisă instantaneu spectatorilor.

Cam asta a fost ce am văzut eu din ediția a treia a Festivalului de Teatru de Tineret Apollo. Au fost și chestii bune, au fost și chestii mai puțin bune. Au existat și niște inevitabile probleme de organizare, mai toate spectacolele fiind decalate.
Și totuși, a fost, dacă mă întrebați pe mine, un eveniment cel puțin pozitiv, ca să nu-i zic “reușit” și să cad în păcatul laudei. A fost într-adevăr un festival internațional, dacă e să mă gîndesc că pe scena micii Case de Cultură a Studenților din Alba Iulia au urcat nu doar trupe românești ci și din Ucraina, Polonia, Italia sau Georgia.  
În plus, la toate spectacolele intrarea a fost liberă, iar asta în condițiile în care întreg acest festival nu consumă nici cît cheltuie administrația publică locală ori județeană la o simplă chermeză cîmpenească cu fii satului ori un concert moca al vreunui solist second hand la mîna a treia, adus să se scălămbăne prin Cetate. (Da, da, mă gîndesc la cei 40.000 de euro dați lui Bonnie Tyler ori cei 45.000 dați lui Goran Bregovic, pentru cîteva ore de cîntat).
Cu toate astea, nu mi s-a părut ca publicul să se fi înghesuit la spectacole. Au fost însă suficienți oameni, căci pînă și sala mare era mai mereu aproape plină.

Dar, e bine că acest festival are loc. E chiar foarte bine. Cu bani puțini, cu puțină spre deloc susținere, cei care l-au organizat au ținut vie, timp de patru zile, o sală de spectacole altfel aflată în letargie. Iar dacă  astfel de evenimente ar fi continuate, ba chiar de ar fi mai dese, eventual să mai ia locul unor cîmpenești tembele, cu mici, bere și trupe de muzicanți de pe la posturile tv muzicale, ar fi chiar excelent. Poate că atunci, pentru numele Marelui Prieten Imaginar, voi prinde și ziua în care la Alba Iulia nu se va mai aplauda, în picioare, orice. Of, ziua în care în omul de rînd, în albaiulianul normal, se va naște un mugur de critică, of, atunci va fi fost ziua în care voi fi putut muri împăcat.

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

Adaugă comentariu

Va rugam nu injurati! Poate veti gasi argumente, totusi!


Codul de securitate
Actualizează

JoomShaper