Cocert la Blaj. Ciocîrlia lui Enescu, la vioara lui Cernat. Excelent

Am ajuns vineri seară la Blaj, la un recital de muzică clasică. Oficial, evenimentul se chema “Armonii de primăvară”. Nu-mi place numele ăsta. Ce mi-a plăcut însă au fost cei trei artiști: soprana Raluca Lucia Cîmpean, violonistul Dan Liviu Cernat și pianistul Ovidiu Pîrjol. Pe ultimii doi îi văzusem și ascultasem de mai multe ori, însă alături de soprana Raluca Cîmpean îi auzisem o singură dată, la o lansare de carte, în urmă cu ceva mai bine de o săptămînă. Și au fost excepționali în formula asta, motiv pentru care am și mers la Blaj să-i ascult.

Desigur, dacă la lansarea de carte am fost luat prin surprindere, căci mersesem acolo - cum altfel?! - plin de scepticism, de data asta mă înarmasem cu așteptări. Și n-aș putea zice că mi-au fost înșelate, chiar dacă unele momente nu m-au chiar dat pe spate.
O sală plină - căci era primul concert al sopranei Raluca Cîmpean acasă, la Blaj - a avut parte de aproape două ore de muzică clasică. N-a fost însă un concert în sine, un veritabil recital, ci maidegrabă un colaj de mici frînturi din diferite opere.

Spectacolul a început cu o romanță, Mi-e dor de ochii tăi, a Ioani Radu, în interpretarea Ralucăi. Și au mai fost cîteva romanțe în tot spectacolul. Nu mă dau în vînt după romanțe, însă noroc cu vocea Ralucăi, care a reușit să mă țină atent pînă și la ceva ce în mod normal nu gust cu plăcere.  Mai apoi, în prima parte a spectacolului, Ovidiu Pârjol a avut vreo două momente din Serghei Rachmaninoff, care mie mi-au părut destul de grave și nu mi-au dat bucuria aia pe care o așteptam.
Apoi, însă, spectacolul a luat-o încet, dar sigur, spre un din ce în ce mai bine. S-a trecut prin Beethoven și Mozart  - Porgi Amor din Nunta lui Figaro - în care Raluca a fost excelentă. Cum tot superb a cîntat și bucata Vaga Luna din Vincenzo Bellini.

Partea de final a spectacolului a recuperat însă tot acel început mai timid și presărat cu romanțe. Ovidiu Pârjol a fost magistral cu Bourree, ultima parte a Suitei nr. 2 pentru pian de George Enescu.
Raluca Cîmpean m-a blocat în scaun mai apoi cu “Io son l’umile ancella” din opera Adriana Lecouvreur de Francesco Cilea, pentru ca finalul să-i aparțină lui Liviu Cernat, acompaniat la pian de Ovidiu Pârjol. Un colaj românesc, croșetat de cei doi cu vioara și pianul, care îți ridică pînă și ultimul fir de păr de pe mînă cînd Liviu interpretează Ciocîrlia lui Enescu.
N-am filmat și nici n-am pozat, pentru că nu era voie, dar credeți-mă pe cuvînt cînd vă zic că nu ai cum să rămîi impasibil, nici de ai vrea, cînd asculți bucata aia. Nu are cum să nu te prindă un tremur, un fior ce face ca pînă și cel mai bleg fir de păr de pe mînă să ia poziția de drepți. Chiar nu ai cum.

Altfel, ca și o parte proastă, și mă văd nevoit să închei așa, a fost prezentatorul, un domn pe nume Moldovan Numaiștiucum - dacă nu mă înșel - un salahor al cuvintelor ce se comporta de parcă spectacolul era despre el. Sigur, în unele momente intervențiile lui erau utile, pentru cei trei soliști, în sensul că aveau parte de o mică pauză, dar pentru mine, ca și spectator, a fost un chin să-l ascult. A fost ca și cum între niște bucăți sublime de muzică cineva ar fi zgîriat tabla cu o cretă ori ceva. Chinuitor. Și ca discurs și ca atitudine și ca tot. Acel individ a reușit să facă, pentru un spectacol de muzică clasică, ceea ce MC Koto, cel mai insipid vornic din Alba Iulia, reușește să facă la concertele cu muzică dance.

Evaluaţi acest articol
(2 voturi)

Comentarii   

0 #1 dudu pop 10-04-2016 02:29
nu ramine decit sa ne mindrim ca sintem romini
Citat

Adaugă comentariu

Va rugam nu injurati! Poate veti gasi argumente, totusi!


Codul de securitate
Actualizează

JoomShaper