Ziua țării lui de expat, 1 decembrie - Ziua României, l-a găsit pe Renul Mihăiță, originar din taigaua Suediei, în plină formă, cu pofta de a-și folosi toate simțurile la maxim. Deschis la ideea de oxigen, volum ridicat și divers, o mulțime de culori și mai ales de tricolori, mirosuri, gusturi, nebunii, Mihăiță și-a început ride-ul prin oraș în jurul prânzului. Ca un host onorabil, i-am prins în piept o pănglicuță tricoloră, plasându-l, astfel, în plin trend patriotico-albaiuliano-1 decembrist.

 

 

Ieșind împreună la plimbare în urbe, ajungem, puțin după ora prânzului, de-o parte a bulevardului 1 Decembrie 1918, flancat de o mulțime subțirică de oameni, în spatele unor tradiționale garduri metalice albastre. „Mai departe, doar după parada militară!”, zice cineva. „Bun!”, ne gândim, și începem să așteptăm plini de entuziasm evenimentul. Pentru Mihăiță urma să fie a first. 

 

Deja de la primele note ale alămurilor fanfarei militare, cu antenele erecte, Mihăiță zburda de fericire pe interior. Au început să defileze diversele detașamente ale Armatei, de la chipiurile albe, la cele roșii, la cele negre, bleumarin etc, până la căștile cu aură creepy ale trupelor antitero.

 

În sinea lui, Mihăiță încerca să își echilibreze cumva bucuria vederii paradei cu tristețea gândului că aceia erau oameni care își sacrifică viața în slujba „țării”, idee care, dacă am trăi într-o lume civilizată, fără pericole, violență, răutăți, nu și-ar avea rostul.

 

Urmează tancurile, vehiculele bâzâitoare cu chestii rotative de detectat avioane, camioane cu șalupe și pontoane, toate de camuflaj, SMURD-ul, Poliția, Jandarmii, toate, toate, SRI-ul cu tradiționalele agente ca-n filme, cu puștile la piept, și, într-un moment, un elicopter.

 

 

Deja, undele antenelor lui Mihăiță parcă începeau să prindă bruiat din cauza atâtor stații, mecanisme și sisteme de armată în jur, și să îl umple de o senzație între neliniște și nerăbdare. Începea să se plicitisească și voia să ajungem la oamenii de peste drum, de după care se vedeau copaci, baloane, bețe cu vată de zahăr și multe, multe tricoloruri de toate formele posibile.

 

Pe unul scria NEAMUNIT și lui Mihăiță i s-a părut atât de cool încât a vrut neapărat o poză cu el. Am fost total de acord!

 

 

Într-un final, reușim să traversăm și să ajungem în parc, din care voiam să pătrundem în Cetate. Auziserăm că în această zi urma să fie deschis spațiul de lângă Poarta a III-a, în care se află expoziția Bienalei de Arhitectură a Transilvaniei. Un definetely must see pentru micul ren și hostesa lui.

 

Până acolo, mulțime de mulțime în parc. Blocaj de-a dreptul. Până una alta, ne dăm seama că se stă la coadă la selfie-uri la „poarta sărutului” aceea, cum a fost deja poreclită cupola de luminițe în formă de cetate, instalată de curând pe podul de lemn din parc. Bineînțeles, civilizat cum e, Mihăiță și-a așteptat rândul liniștit.

 

 

Fără a avea o direcție anume, mulțimea de oameni părea că se simte bine, chiar și la înghesuială și chiar și în frig. Pe fețele oamenilor radia sărbătoarea și parcă inclusiv ridurile le deveniseră festive. Ne-am contaminat maxim cu bună dispoziție.

 

Ajunși la bienală, după o primă privire printre panourile cu piesele arhitecturale premiate, îl văd pe Mihăiță că își activează superputerile și face rapid un tur al Transilvaniei, la modul cel mai SF posibil. Uite, de exemplu, în această poză ne transmite La mulți ani de 1 Decembrie din mijlocul mulțimii de la Cluj:

 

 

Iar aici e la Electric Castle, pe bune:

 

 

Năzdrăvan de-a dreptul, renul Mihăiță. Apărea, dispărea, vâjâia, numai de-astea făcea. Când l-am văzut așa, pentru câteva clipe parcă mi-a dat niște emoții incredibile, cam ca Micul Prinț lui Saint-Exupéry când i-a apărut brusc în față în plin deșert.

 

Apoi, revenind la terestru, a stat să asculte un grup de 5 colindători îmbrăcați în port popular, ce cântau lângă statuia lui Mihai Viteazul. S-a împrietenit cu cercetașii care plimbau un steag imens prin cetate, aproape că a intrat în hora lor, pe porți în sus, cum ar veni. (Ce expresie localnică :)) )

 

 

Cum Mihăiță este complet vegetarian, un ierbivor veritabil, nu a manifestat interes, ba chiar dimpotrivă, pentru tradiționalii mici, cârnați, fripturi, mese populare și alte minuni prăjite pe nenumărate grătare în șanțul din fața catedralei ortodoxe (Latura de vest), atât de multe grătare încât de pe podurile ce fac legătura dintre parc și cetate se vedea un mega nor de fum ce a întins mirosul de „1 decembrie” în toată zona.

 

După program, ar mai fi urmat un concert Voltaj și un spectacol de lasere. A spus că nu ascultă Voltaj, ba îl chiar enervează, iar până la lasere nu are răbdare și că vrea la căldură. L-am înțeles.

 

 

După niște timp, la un vin, l-am întrebat cum s-a simțit. A zis că bine. Am zis „doar atât? bine?”. A zis „da”. Cică i-a plăcut, dar, sincer, nu l-a dat pe spate nimic. O zi festivă, mici atracții de tot felul dar nimic special, cu târg, cu bâlci, cu mâncare și vin, bună dispoziție, oameni bucuroși că sunt la petrecerea de ziua țării și cam atât. Empatia a fost deplină.

 

Iată mai multe poze cu renul Mihăiță de 1 decembrie 2015 la Alba Iulia:

 

Niște tineri obișnuiți din generația 2000, elevi la un liceu obișnuit dintr-un oraș obișnuit din România anului 2015, confruntați cu niște probleme adolescentine obișnuite. Adică o combinație de chestii obișnuite care, privite detașat, dau un rezultat hardcore. Pur și simplu.

Lumea e a mea* descrie lumea Larisei Fugaru, o elevă de 16 ani din Constanța, care, în lupta ei pentru popularitate și „valoare”, o dă de gard la modul maxim. Temperamentală, dezobedientă, hormonizată pe de o parte, dar naivă, infantilă, emotivă și responsabilă pe de altă parte, fata ajunge, parcă printr-un fel de hocus-pocus, rău-famata liceului și a orașului.

În timp ce, acasă, duce o viață grea material și emoțional, își îngrijește bunica paralizată pe pat în ciuda lipsei de sprijin din partea mamei isterice și deprimate, la școală face față unor pericole de total altă natură: colege bătăușe, amenințări, ridiculizări, bârfe, invidii etc. Căci ce să mai vorbim despre școala în sine, care, practic, are un rol cel mult episodic în viața unui licean obișnuit.

Cum-necum, după ce a ripostat la atacul unei colege geloase, fata se trezește învinuită de familie și autorități pentru conflict, alege să fugă de acasă și se lansează pe un drum vicios care o degradează din toate punctele de vedere.

Obișnuit-ul tuturor componentelor sale reușește, prin natura sa de obișnuit, să trezească empatie de toate felurile, cred, și tocmai de aceea, filmul își găsește „teren” în toate ființele ce au, au avut sau ar putea avea legătură cu ideea de adolescență, în prezent.

 

 

Orașul obișnuit despre care spuneam mai sus că găzduiește acțiunea este, în film, Constanța. Asta pentru că, deși nu se focusează deloc pe ideea de vacanță cu care orașul de la mare este asociat în general, în film apare, ca un laitmotiv, ideea de apă, o imagine utilă unui concept al regizorului. Apă cristalină în care te scufunzi, apă murdară care înfundă chiuvete, picuri de apă care inundă blocuri sau chiar șuvoaie de apă învolburată care inundă străzi. În toate aceste forme, apa este un fel de barometru al emoțiilor haotice resimțite de personajul principal, al modului în care ea își simte lumea.

Pe o coloană sonoră care te scoate din sărite, dar care se potrivește perfect cu Lumea despre care este vorba, filmul prezintă simplu și, pe cât posibil, non-judgemental adolescenților, again, o lume hardcore. Iar în această lume, se vorbește hardcore, trebuie neapărat să adaug. Pentru limbaj, sau, mai bine zis, pentru vulgaritățile - de o imaginație de nedescris - folosite de adolescenții epocii, regizorul s-a documentat din autobuzele din cartierul Rahova din București, din câte spunea el într-un interviu.

Actrița care joacă rolul Larisei Fugaru se numește Ana-Maria Guran, are 20 de ani, este din Câmpina și este fiica unui deputat din Prahova. În prezent este studentă în anul I la UNATC, secția actorie. În timpul liceului a format compania de teatru Zen a Colegiului Național Nicolae Grigorescu din Câmpina, iar personajul Larisa din Lumea e a mea este prima ei apariție pe marele ecran. În afară de ea și de încă o actriță, majoritatea tinerilor din distribuție sunt amatori.

Filmul este o producție independentă, a fost premiat internațional și a fost produs de Tudor Giurgiu, chiar dacă scenariul a fost inițial respins de Centrul Național al Cinematografiei.

Filmul a avut premiera mondială la TIFF 2015, unde a câştigat Premiul de debut în Zilele Filmului Românesc, a primit Menţiunea specială a juriului în competiţia East of the West a Festivalului de la Karlovy Vary şi Trofeul Anonimul International Independent Film Festival. 

 

* Lumea e a mea (2015), în regia lui Nicolae Constantin Tănase, cu Ana Maria Guran, Oana Rusu, Ana Vatamanu, Iulia Ciochină, Florin Hriţcu, Dan Rădulescu.

 

O săptămână întreagă de evenimente a însemnat ediția a 10-a a Festivalului „Povești”, dar odată cu teatrul, au apărut, inevitabil și câteva filme. La figurat, bineînțeles, în sensul că tot intrând și ieșind intensiv din săli, de la diverse piese, cu diverși oameni, în diverse tonalități, te trezești „primind” tot felul de idei, de senzații și de întâlniri. 

 

După cele șapte zile fulger pe care le-am trăit, în mare parte, cu bucurie, multe ar fi momentele care au mișcat un pic ceva în jur. Am selectat și noi câteva, respectând criteriul cronologic al primului venit în minte. Deci, pe scurt:

 

 

Începutul. Bruckner, ghinionul și țeapa

 

L-am așteptat, l-am recitit, l-am redescoperit și el n-a mai venit. Tristețe cu gâți. Prima zi a festivalului era etichetată Pascal Bruckner – conferință, lansări de carte, spectacol lectură –, doar că în dimineața zilei de luni, ajungând la aulă, un om cu care urma să împărtășesc primul și cel mai vesel salut pentru acea săptămână îmi spune, alb la față, că Bruckner nu vine. „Pe bune, nu vine!”, zice sfârșit, „e în spital în Paris. Am aflat de ieri, dar...”. „Dar ce?! Se știa de treaba asta și nu a anunțat nimeni nimic?!” Deci, încă o dată: Pascal Bruckner a avut ghinionul de a se îmbolnăvi chiar înainte să vină în România, ceea ce l-a și împiedicat să vină. Între timp, în România, oamenii care îl așteptau se pregăteau de întâlnirea cu el și unii dintre ei veneau special la Alba Iulia pentru asta. Tot între timp, organizatorii festivalului aflaseră că nu va mai veni și au tăcut mâlc. Ce-i drept, or fi fost șocați, debusolați, disperați – pe bună dreptate, într-un fel -, dar să afli cu o zi, două chiar, înainte de festival că Bruckner nu vine, dar să nu spui nimic despre asta este pur și simplu unfair și-ți vine să exclami, pe bună dreptate, cu pumnii strânși „Nu-i corect!”, mai ales dacă ai bătut o sută de kilometri pentru asta degeaba. În rest, ziua a decurs chiar ok, cu Maia Morgenstern și Chris Simion.

 

 

Episodul Chris Simion

 

Când spui Chris Simion spui foarte multe chestii deodată. Spui în primul rând teatru, pentru că ea și-a făcut de mult un nume în domeniul ăsta, mai ales în teatrul independent. Fiind singurul om din lume care a transpus în teatru cărți scrise de Bruckner, abordează o mulțime de scriitori pe care nu i-ai vedea neaparat pe scenă, gen Eliade etc. Sunt foarte mulți, serios! Zici, apoi, literatură, pentru că ea și scrie – a scris 9 cărți până acum. Apoi zici om fain și de onoare cumva. Originară din Maramureș, Chris Simion este, pe lângă o persoană foarte activă și extrem de creativă și un om credincios, care iubește viața, natura și care în sufletul ei poartă opinci, după cum ea însăși zice. Episodul Chris Simion a durat două zile pline, luni și marți, cu o conferință despre literatură, teatru și film – cea la care trebuia să participe Bruckner, niște lansări de carte, un spectacol lectură Paradoxul iubirii surprinzător de reușit, o lansare a unei cărți personale și un spectacol – Maitreyi, la Casa de Cultură a Sindicatelor, despre care multă lume spune că a fost cel mai bun și cel mai impresionant spectacol din festival. Personal, subscriu. O întâlnire fericită pentru toată lumea a fost cea cu Chris Simion. Blessings and love!

 

 

Bluza cu Frida Kahlo

 

Cea mai minunată bluză de pe Terra, bluza cu Frida Kahlo (sau cu cineva care seamănă extrem de bine cu ea și despre care, de dragul dramatismului, vrem să credem că e ea) din Frau Hess și grădinile ei. Purtată de Maia Morgenstern, în rol de doamnă nazistă, soție de general nazist plecat la război, bluza cu Frida Kahlo a părut, pentru câteva momente lungi, singura chestie simpatică la personajul Ilsei Hess. Bluza cu Frida Kahlo era colorată, caldă și artistică în timp ce purtătoarea ei era tăioasă, tunsă scurt și nefericită. Bună alegere. O amintire plăcută și ușoară din spectacol, despre care în afară de faptul că a fost apăsător și greu deși foarte complex și modern dpdv tehnic, nu ne-am prea pricepe să zicem mai multe. Felicitări celui sau celei cu ideea bluzei!

 

 

Actorii, jocul și joaca

 

Când e cu mulți actori la un loc, e cu joc dar e și cu joacă, maxim. Timp de o săptămână, diverse găști de actori, actori mari, actori mici, actori vechi, actori noi, s-au nimerit prin diverse locuri, pe sau jos de pe scene și aproape de fiecare dată s-a lăsat cu joacă. Unul dintre momentele de acest gen a fost lansarea cărții 1001 definiții ale teatrului, la care actorii de la Teatrul Evreiesc au citit pe rând câte o „definiție” din carte, parcă în joacă. Cafenelele de dimineață și, desigur, petrecerile de la Art Cafe au adus oamenilor una dintre cele mai mișto chestii posibile și, de fapt, unul dintre principalele ingrediente ale ideii de „festival”: compania invitaților și posibilitatea de a-i vedea în rolul de oameni, de a povesti, a face glume și a-i cunoaște mai bine. Asta e o chestie de neratat pe viitor, pentru cei care încă nu au explorat această parte a festivalului.

 

 

Piese :) și piese :(

 

Vorba unuia, „dacă nu ar exista și piese proaste, nu te-ai mai putea bucura de cele bune”. Nu sunt neapărat de acord cu treaba asta, dar pot să admit că te bucuri cu atât mai mult de o piesă bună, dacă tocmai ai ieșit de la una proastă. Cam așa și acum. De fapt, poate însăși cele două măsculițe, una veselă și una tristă, care simbolizează teatrul, vor să spună și asta. Adică, să spună că pe planetă există piese vesele și triste, din toate punctele de vedere. Departe de mine cutezanța de a-mi da cu părerea despre teatru la modul orgolios, dar personal, iată câteva piese care mi s-au părut :) Paradoxul iubirii, Maitreyi, Frau Hess și grădinile ei, Momento!, Caramitru-Mălăele, Vocea umană, Amalia respiră adânc și câteva piese :( American Buffalo, Aici nu-i de joacă, Dinte pentru dinte.

 

 

Trei expoziții la teatru

 

O expoziție de fotografie cu diverse momente de la începuturile festivalului și până în zilele noastre, Povești în mozaic – o expoziție de câteva piese de mozaic reprezentând în general fețe, rezonând pe diverse planuri cu ideea de teatru și o expoziție de caricaturi de Costel Pătrășcan au făcut parte din festivalul de teatru de anul acesta. O idee excelentă, à mon avis, dacă luăm în calcul că teatru înseamnă a arăta, a exprima, dar înseamnă și culoare, chiar și la figurat. Trei momente reușite, trei buline roșii.

 

 

Ce înseamnă de fapt international?

 

Tot check-uind eveniment după eveniment la festivalul de teatru, mă trezesc la un moment dat întrebându-mă, practic „ce anume este internațional la festivalul ăsta?”. Un spectacol non-verbal susținut de un actor belgian, un spectacol de flamenco dansat și cântat de niște spanioli-francezi și cam atât cu le côté international pe anul ăsta. De fapt, „ce înseamnă internațional”? Înseamnă ca la eveniment să participe persoane din mai multe țări, de ambele părți alte scenei. Or, în afară de aceste două spectacole, jucate de străini și deschise oricărui spectator străin, restul evenimentelor – piese, lansări de carte, expoziții etc – nu s-au prea pupat cu internaționalismul. Adică, dacă te aflai, ca străin, rătăcit prin Alba în perioada festivalului de teatru și auzeai că se întâmplă ceva „internațional” în oraș, te duceai la piese și te trezeai că nu pricepi nimic din ce se vorbește. Nicio traducere, nimic. Pentru cineva „internațional” din public, ghinion, „nu e pentru tine, du-te acasă”, gen – ceea ce nu se prea întâmplă la alte festivaluri internaționale, cum ar fi Sibiu etc. Deci, cu foarte puțin excepții, un eveniment mai degrabă închis din punct de vedere internațional.

 

 

Festivalul și reacțiile alchimice

 

În timpul festivalului de teatru, ca aproape la orice festival cult, una dintre chestiile mișto e că te întâlnești cu oameni cu care ai foarte multe în comun, dar cu care nu te vezi des. Sunt zile în șir în care îți intersectezi aura neintenționat dar cu mare bucurie cu oameni cu care rezonezi și asta, ca fenomen, contribuie la mica alchimie la care ești supus în contexte de genul și care dă, ca rezultat, fața și starea zen de după festival.

 

Desigur, acestea sunt, așa cum am precizat în titlu doar câteva din mulțimea de momente și fițe din festivalul de anul acesta. S-ar mai fi putut adăuga liniștit câteva momente și fițe de la spectacolele de teatru de păpuși, de la lansările de carte și din conversațiile cu actorii, dar asta, poate, cu altă ocazie. Hehe. Cheers!

 

Foto Facebook Teatrul de Papusi Prichindel (exceptând poza cu bufonul din mozaic, pe care am făcut-o eu)

Bine v-am regăsit, dragi iubitori ai astrelor și ai lucrurilor interesante ale universului. Zile de o mare însemnătate se apropie de noi, fără de tăgadă, și iată că, în cinstea lor, Bătrâna băbească astrologicească de pe lângă redacția Abnews a ieșit în trombă din ascunzătoarea ei de nimeni mirosită, ca să ne mai spună ce și cum mai e cu lumea asta.

 

Se face că, iată, ne aflăm acum în pragul unui eveniment astronomic complex și cu totul și cu totul special, la care avem șansa de a asista și pe care îl putem chiar vedea pe viu, cum ar veni. Tot ce trebuie să facem e să ne uităm pe cer la momentul potrivit și să sperăm că Universul ne lasă să vedem chestia.

 

Iată despre ce este vorba:

 

Astronomic vorbind,

 

în noaptea de duminică, 27, spre luni, 28 septembrie, între 5 și 6 dimineața, Luna își atinge perigeul, adică acel punct al mișcării sale orbitale în care se află cel mai aproape de Pământ. (Apogeul e când Luna e cel mai departe de pământ. Apogeu vs. perigeu). În plimbările ei în jurul nostru, ea trece lunar (ce coincidență!) prin acel punct, doar că de această dată, este plină!

 

Ceea ce înseamnă că Luna Plină aflându-se în cel mai aproapiat punct de Pământ, se va vedea mai maaaaare, cu exact 14%, din câte spun cei de la NASA. Adică va fi o Super Lună.

 

Exact în acel moment, Pământul va trece printre Lună și Soare, ceea ce = Eclipsă totală - un alt fenomen interesant.

 

Mai mult, atmosfera Pământului - sau umbra ei, proiecția ei - va face ca Luna să pară roșie.

 

Toată această combinație de evenimente speciale adunate într-unul singur se întâmplă rar. Mai precis, o dată la vreo 2-3 decenii. Ultima a fost prin 1982, iar următoarea va fi, se pare, prin 2033.

 

Din câte spun tot cei de la NASA, variantă confirmată și de Bătrâna B. a noastră, fenomenul va fi vizibil din America de Nord și de Sud, zona Oceanului Atlantic, Europa, Africa și Orientul Mijlociu.

 

La noi, în România, toată treaba se va petrece luni dimineață între orele 3:11 și 8:23, însă partea de maxim al eclipsei va avea loc între 5.30 și 6.00, mai precis, punctul culminant va fi la ora 5.47, potrivit astronomilor de la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”.

 

„Hmm, dacă mă gândesc bine, la ultima Eclipsă totală de Lună plină și Roșie în perigeu nici nu cred că mă hotărâsem încă să vin pe Pământ, dar acum, că sunt aici, mă simt norocoasă și îmi propun să profit la maxim de această primă întâlnire a noastră”, îi spun Bătrânei B. aflată într-un unghi nici ascuțit nici obtuz, pe care mi-o imaginez cu coada ochiului minții cum nu prididește să și le numele pe ale ei.

 

Și pentru că, vorba lui Exupéry, esențialul este invizibil pentru ochi, odată cu toată această combinație de evenimente toate-ntr-unul, se mai petrec încă niște unele.

 

Astrologic vorbind,

 

momentul va fi resimțit puternic emoțional, zic specialiștii. Se poate lăsa cu descărcări, cu devastări, cu ieșiri sub formă de vulcan. Știți cum e cu ăștia, nu rămâne nimic viu în jur.

 

Ideea e că momentul are legătură totală cu relațiile, fiind noi acum proaspăt intrați în Balanță. Venus, prietena relațiilor, fiind în Fecioară, treaba va fi pe bază de analiză. Analiza relațiilor deci. Tot felul de relații: personale, de familie, profesionale, circumstanțiale, inghinale, temperat-continenlate etc.

 

Vin răspunsuri la întrebări gen: Ce rol joci, ce dai, ce primești. Ești sau nu ești ok cu situația și ce ar trebui să se întâmple ca să fie ok. Sunt bine setate limitele de echilibru sau e haos general? Acum e moment bun de deschis ochii și urechile sufletului că se zice să astrele șoptesc secrete importante și iluminante.

 

Lucruri noi și bune pot ieși din niște momente de reflecție, așa că e de bine. Ca să fie și mai simplu, inspirăm, aprindem lumina dintre coaste și ne bucurăm de viață, că atunci e mai mult ca sigur că totul va fi clar și frumos. Numai bine și pe curând!

Hoțul fetișist nu este un hoț obișnuit. El are propria specie în regn, rar întâlnită și interesantă. Are idealuri, idei, principii. Venerează ceva suprem, ceva magic, cu puterea seducției, o putere irezistibilă căreia i se supune necondiționat. Este imprevizibil, nu este nesimțit, nici vulgar. Nu îl poți arăta cu degetul, pentru că el este un principiu, nu un om. Un principiu care se manifestă câteodată și material, lipitorindu-se de câte vreun corp pe care, pentru câteva clipe, îl domină pentru a-și potoli flacăra adorației.

 

Într-o seară obișnuită, undeva prin centrul Alba Iuliei, lângă un stâlp cu „stop”, în lumina unei lămpi de stradă, Principiul, luând forma cine știe cui, și-a lipit ventuzele de Solida Magic Girl, o bicicletă subțire și roz, parcată cu grijă de proprietara ei – moi – lângă o terasă. Se apropie de ea și, în scurt timp, urma să plece cu fetișul în buzunar.

 

Surprinzător cum este în natura lui, Principiul nu a fost atras de membrele frumoase și elegante ale Solidei, așa cum ar fi făcut un hoț obișnuit. Nicidecum!

 

În acea seară, Principiul își fixase venerația pe tije subțiri din plastic cu care se prind chestii – numite tehnic și „coliere” - niște obiecte lunguiețe și zimțate, cu „contră”, cărora ochiul obișnuit nu le-ar fi dat niciun fel de atenție.

 

De vreo doi ani, Solida purta cu mare bucurie o plăcuță din plastic cu un număr, de la o paradă a bicicletelor. Obiect curios în sine, un număr pe o bicicletă. Plăcuța era perforată în colțurile părții de sus, prin care erau trecute aceste „coliere” cu care plăcuța era prinsă de ghidon. Ei bine, cum cine s-ar fi gândit, inelușele din plastic alb au trezit la viață Principiul Hoțului Fetișist și din acel moment, ceva s-a dezlănțuit, urmând ca nimic să nu mai fie la fel vreodată.

 

Cu discreția și bunul simț care am stabilit că îl caracterizează, Hoțul Fetișist a hotărât că nu este cale de întoarcere de la vederea strălucirii minunatului plastic în lumina serii și, nici mai mult, nici mai puțin, a dezbrăcat-o pe Solidă de cele două prinzători. Odată cu ele, jos și cu numărul, doar că acesta nu avea niciun rol în ecuația fetișistă, așa că, Principiul a hotărât să îl reașeze la locul lui. Și cum prinzătorile erau deja bine așezate în buzunar, spre astâmpărarea arderii fetișiste, el s-a uitat rapid împrejur, a căutat niște soluții și a dat-o, creativ, pe improvizație.

 

Astfel, așa cum vedeți și în poză, a găsit trei alternative. Prin colțul din dreapta sus, a trecut un mic sul din plastic, cu care a legat plăcuța de cablul frânei. În colțul din stânga sus, un fir de iarbă (foto) legat de ghidon și, ca să fie sigur că plăcuța nu este în vreun fel instabilă, a mai trecut un fost flyer rulat printr-o gaură din partea de jos a plăcuței, cu care a legat-o de un alt cablu al frânei. Plăcuța stătea atât de frumos încât parcă era vie.

 

Și pentru că totul nu se putea termina așa, pe furiș, el a ținut să lase câteva mesaje scrise cu un creion pe spatele plăcuței, așa cum se vede în prima poză. Au fost distinse cuvintele „Gheorge”, „centru”, „Coșbuc”, „primărie”. Pe partea din față scrie ceva gen „Primavera”. Dintr-o analiză grafologică sumară și neprofesionistă a mesajelor scrijelite pe plăcuță, Principiul ar fi putut pune stăpânire, de exemplu, pe o bătrânică fetișistă, insomniacă, revoltată și neliniștită, care, din precauție, poartă mereu la ea un creion. Probabil și un rebus. Cu spiritul dominat, cu corpul ocupat de Principiu, dar cu o ultimă fărâmă de energie lucidă, eventuala bătrânică agitată și nervoasă ar fi ținut să explice ce s-a întâmplat. Energia i-ar fi fost prea puțină, sugrumată de Principiu, astfel că mesajul nu a reușit să fie transmis în întregime. Nu vom ști niciodată ce a încercat să ne comunice omul cuprins de Principiul Hoțului Fetișist. Cert e că acesta își face simțită prezența prin bântuire, și, după reacția amuzată din momentul descoperirii acțiunii sale, amprentele invizibile care umplu obiectele proaspăt deflorate lasă în urmă câțiva fiori siniștri pe spinarea „victimei”. 

Salutare, prieteni ai astrelor și bine ați revenit pe meleagul bătrânei noastre băbești zodiacale și horoscopicești. Cea din poză. E drept că au trecut deja câteva luni de când în loc să scoată vorbe cu tâlc, baba a tăcut mâlc. Suspectăm că a fost o chestiune de gravă hibernare, mai ceva ca de obicei, anul ăsta. În fine, s-a întors printre cei vii și vivaci cu o mulțime de povețe neprețuite pentru toată suflarea care va trece pragul lunii Iuliei, în doar câteva zile. 

 

În plin Rac fiind noi acum, ea zice că nu pășim bine în iulie și, poc, Lună plină în Capricorn. Adică suntem pe o Axă. Cum vă simțiți?

 

Fix pe 1 iulie, adică în ultimele clipe ale lui 1, spre miezul nopții dinspre 2 iulie, Luna devine Plină. Asta aduce a extremism. Știți versul acela auzit excesiv la un moment dat pe la radio și prin taxiuri, de o profundă profunzime, cu „every time I lose control, I lose control!”? Ei bine, așa ceva ne paște zilele astea care în teorie ar trebui să fie fierbinți și poate chiar sunt. 

 

Pe scurt, tehnic lucrurile ar suna cam așa: Soarele din Rac, acompaniat de Marte, se află în opoziție cu Luna și Pluto, care se găsesc în acest moment în Capricorn. Fiecare planetă stă unde vrea! Pluto, acest dark-sider al văzduhului, va deveni brusc foarte activ de luna plină. E ceva legat de regenerare. „Nu-ți da puterea din mână pe slăbiciunea de pe gard”, pare să transmită dumnealui cu insistență. Neptun se află în armonie cu aceștia doi din urmă, ceea ce te îndreptățește să-i dai grav cu visele mari, late și înalte. Nu te înfrâna nici măcar în sinea ta. Plus, cuplul magnifico-fantastic al universului - Venus de braț cu Jupiter - cântă și ei în struna lunii pline, și-i dau cu binecuvântările până-ți deschid toate ușile ce-au fost vreodată închise. Hop, apar oameni noi și benefici, oportunități, succes, noroc, abundență și belșug, dar numai și numai cu niște condițiuni.   

 

Attention! Pentru ca totul să se desfășoare bine și frumos, urmează o înșiruire de 7 povețe neprețuite, care au puterea de a te transforma într-un erou ce n-a văzut Parisul. Interpretare opțională pentru fiecare om. Să nu îți pară absurde și să nu le subestimezi. Prin puterea gândului tău, dă-le puterea pe care o merită și nu te îndoi!

 

Cele 7 porunci ale lunii iulie, pentru o viață și o operă sănătoase, sunt:

 

1. Să nu fii rău! Că ai sau nu o soacră, iubește-o! Iubește-i prezența sau potențiala imagine. Necondiționat! Nu uita că ce semeni, aia culegi. Valabil și pentru vecini sau colegi de muncă, specii cu prezențe redutabile în TUA - Topul Universal al Antipatiei, intergalactic și extraplanetar.

 

2. Dă-țe jos din plop, chiar dacă plopu-i în aer. Ai curaj să pășești într-o metaforică mașină, să te așezi pe scaunul șoferului și să-i dai blană, că nu te conduce nimeni nicăieri altfel. Fă pași pentru a ajunge înspre încotro ți-ai dori să te îndrepți.

 

3. Bucură-te de ploaie și frig în plină vară! De ce ai fi un scorțos antipatic care se trezește dimineața bombănind și hodorogind că iar e spurcată vremea de afară? Știți prea bine că universul e mental și prin asemenea observații îți tragi singur un semnal de alarmă că tre' să mai urci musai câteva trepte, vibrațional și suportațional vorbind. Nu avea emoții, o să te descurci de minune, ai să vezi!

 

4. Vorbește frumos cu cei din jur. Fă-ți un autoportret adorabil, cu oricine ai vorbi. Încă e valabilă treaba cu „cine zice, ăla e”, așa că las-o mai moale cu „totul e de căcat în lumea asta”.

 

5. Fii generos! Fă totul în acel fel în care ai vrea ca totul să fie făcut cu tine. Exact! Dă bani oamenilor, nu te uita urât, fii o muză. Sau cumpără-i cuiva o pereche de pantofi, de exemplu! 

 

6. Mănâncă măcriș! Asigură-te că nu ratezi frunzele de măcriș în această vară, așa cum cel mai probabil ai făcut cu primele urzici, sălățica sau lăptucile din primăvara acestui an. Dacă pe alea nu le-ai ratat, bravo ție, probabil ești o persoană atât de bine dispusă încât ești mai iubit de către cei din jur decât un tricou galben de către drosofile. Deci, măcriș! Ajută la creier, inimă, suflet, mațe, scaune și multe alte glande țesute organic prin dumneata și te transformă într-un erou veritabil. Într-un bec în întuneric. Într-o oază în deșert! Pentru un efect maxim, ideal ar fi să culegi măcrișul cu mânuța ta din pădure, dar dacă nu ești fan natură, măcar să îi plătești fără zgârcenie și fără regrete babei din piață, care l-a cules pentru tine. Cu curaj!

 

7. Stai cu degetele de la picioare într-un râu! Procedeu foarte apreciat în vechime, pentru curățarea aurei de spurcăciuni și răutăți. Nici nu știi ce noroc va da peste tine, odată purificat!  

 

Zile încărcate, mes chers, dar dacă urmați aceste câteva povețe înțelepte și neprețuite, veți avea un succes răsunător. Pe cuvânt de bătrână băbească. Se întâmplă o groază de chestii! Fiți pe fază și să aveți o minunată Lună Plină în Capricorn!

Fete cochete și băieți cu stil, flori şi biciclete într-o paradă care va avea loc sâmbătă, 27 iunie, de la ora 17:00 cu plecare din Piaţa Cetăţii. Nu ne oprim aici şi duminică, începând cu ora 16:00, pedalăm împreună pe “Transalpina de Mamut” unde vom încheia cu cel mai vesel picnic din oraş.

SkirtBike este manifestul celei mai mari comunități de bicicliste, un manifest pentru normalitate, un proiect desfășurat în 12 orașe din România și o sursă de inspirație pentru multe femei din toată lumea.

”Pentru noi, SkirtBike înseamnă comunitate, prietenie, bucurie, libertate, femei, biciclete, tradiție, fuste, eleganță, cultură, transport alternativ, urban. Un mix de cuvinte care dau definiția celor 3 ani de eleganță pe două roți, în care am promovat împreună bicicleta în rândul femeilor. Prin acest eveniment se dorește promovarea voluntariatului, combaterea obezității și a excesului de greutate în rândul tinerilor printr-un stil de viață sănătos”, spun organizatorii evenimentului.

Programul SkirtBike Alba Iulia ediția a III-a:

Sâmbătă 27 iunie – Cea mai chic paradă a bicicletelor

17:00 – Întâlnire în Piața Cetății, în fața Universității 1 Decembrie 1918 Alba Iulia, unde se vor împărți kiturile de participare pregătite de organizatori

17:20 – Deschiderea evenimentului

17:30 – START cea mai chic paradă a bicicletelor. Dress code: cât mai colorat.

18:30 – FINISH paradă la Framm's - socializare, hidratare și concluzii

-         Se vor purta discutii impreună cu lectorii privind importanța sănătății, sportului și recreării în rândul tinerilor, precum și implicarea în acțiuni de voluntariat;

-         Se va organiza o tombolă cu premii oferite de sponsori și parteneri;

Duminică 28 iunie – Cel mai vesel picnic din oraș

16:00 – Parcul Dendrologic (punct de întâlnire parcarea din fața parcului), pedalăm împreună pe “Transalpina de Mamut” și vom încheia tura cu cel mai vesel picnic din oraş și un atelier de reparații biciclete. Se vor continua discuțiile privind alimentația sănătoasă, combaterea excesului de greutate și obezitatea în rândul tinerilor. Este recomandat să aveți cu voi și o păturică, fiind vorba despre o ieșire în aer liber.

SkirtBike Alba Iulia este un eveniment care, prin activitățile propuse, încurajează voluntariatul în rândul tinerilor, precum și promovarea unor politici privind sănătatea, sportul și recrearea în rândul tinerilor, a femeilor și mamelor, care constituie cel mai bun exemplu pentru copii lor și care au o capacitate de influență considerabilă în acțiunile întreprinse de aceștia.  

SkirtBike Alba Iulia promovează și susține ciclismul ca stil de viață, printr-un eveniment de anvergură accesibil publicului larg.

Vino şi tu la parada Skirt Bike Alba Iulia! Află mai multe detalii pe pagina de Facebook a evenimentului:SKIRTBIKEALBAIULIA!

 

SkirtBike  Alba Iulia ediția a III-a este un proiect de tineret organizat de Asociația Inventis și finanţat de DJST Alba.

 

- copy/paste -

În luna iunie, în holul de la intrarea Muzeului Național al Unirii - la locul exponatului lunii, poate fi văzut un calendar. Tipăritura veche de 3 secole și jumătate și realizată la Sibiu a intrat în acest an în colecția muzeului și reprezintă un obiect ce era la mare modă în secolul XVII în Transilvania. Cu excepția câtorva săptămâni, calendarul conține sărbătorile anului 1670, dar și semne zodiacale și alte simboluri. Din ce se aude prin literatura de specialitate, se pare că, în acea perioadă, un calendar sibian „se bucura de un succes enorm în rândul populației din Transilvania și nu numai”.

 

Calendarul anului 1670 a fost prezentat marți de către muzeograful Florin Bogdan.

 

Europenește vorbind, primul calendar a fost creat în timpul lui Iulius Cezar, a devenit cunoscut drept „calendarul iulian” și a intrat în uz în anul 45 î. Chr. A fost utilizat în Occident până în anul 1582, iar cu toate că este imperfect și pierde câteva zile pe an, el continuă să fie folosit de câteva biserici din lume.

 

Pentru spațiul românesc, primele informații despre calendare apar în sec. al XVI-lea, mai precis în anul 1525, când a fost tipărit la Sibiu NOUUS ANNUS IUBILEUS. Practic, acesta era un tabel ce conținea sărbătorile mobile pentru un interval de 50 de ani, respectiv 1525-1575.

 

În anul 2015, în colecția muzeului a fost adăugată „probabil, cea mai valoroasă piesă aparținând acestei categorii de tipărituri”: Neuer und Alter Kalendar Auff dar Jahr nach beilsanten Geburth un Herrn und Heilandes JESU Christi 1670.

 

Despre originea paginilor calendarului,

 

istoricii de la muzeu lansează două ipoteze posibile: „existența unui rebut care a fost utilizat la confecționarea coperților tipăriturii clujene, întrucât se observă cu ușurință faptul că filele au fost tăiate strâmb, ele nemaiputând fi utilizate în vederea compactării sub forma unei cărțulii care apoi să poată fi vândută – este cunoscut din literatura de specialitate faptul că aceste calendare sibiene se bucurau de un succes enorm în rândul populației din Transilvania și nu numai”, sau, a doua ipoteză ar putea fi „mutarea inventarului tipografiei lui Abraham Senci Keresztes din Sibiu la Cluj în anul 1670, ca urmare a morții tipografului, survenită în anul 1667, el neavând urmași. Este posibil ca odatp cu literele aduse de la Sibiu la Cluj să fi ajuns și părți neutilizate din alte cărți în limba germană, latină sau maghiară. Inventarul tipografic i-a fost încredințat, la Cluj, tipografului Veresegyhazi Szentyel Mihaly, cel care a tipărit, în anul 1670, lucrarea din a cărei legătură a fost extras calendarul. Presupunem mai apropiată de adevăr această a doua ipoteză”.

 

Fragmentul de calendar de la Alba Iulia prezintă foaia de titlu, fila cu date (anii de la moartea lui Hristos, anii de la începerea domniei lui Mihail Apafi, semnele planetelor), și începutul calendarului propriu-zis cu prima parte a lunii ianuarie, până la prima parte a lunii decembrie. Lipsesc câteva săptămâni din perioada august-octombrie.

 

Calendarul este ornamentat cu semne zodiacale și un K ornat pe foaia de titlu.

 

Pentru a sublinia importanța descoperirii fragmentului aflat în colecțiile Muzeului Național al Unirii din Alba Iulia, menționăm cp acest calendar a fost identificat după ultimele bibliografii de specialitate apărute în Ungaria, exemplarul fiind un unicat la nivelul României, iar în ceea ce privește foaia de titlu, care a permis localizarea tipăriturii și pentru specialiștii maghiari, ea este unicat la nivel mondial”, spun cei de la muzeu în prezentarea calendarului.

 

 

 

{fcomment}

Orchestra de Cameră se pregătește pentru un nou concert ce va avea loc duminică, 31 mai. Este vorba despre un concert aniversar Carl Filtsch, ce va începe la ora 19.00 la Casa de Cultură a Studenților. Intrarea va fi liberă.

 

În program, va fi prezentat un recital al cursanților masterclass-ului de pian condus de asist.dr. Diana Dava Barb:

J. Haydn - Concertul pentru pian și orchestră nr. 11 în Re major și Concertul pentru violoncel și orchestră nr. 1 în Do major.

 

Soliști: Diana Dava Barb la pian și Adrian Precup la violoncel. Dirijor va fi Dan Liviu Cernat.

 

Carl Filtsch (1830 – 1845)

 

Carl Filtsch este unul dintre cei mai importanți muzicieni ai secolului al XIX-lea. A început să cânte la pian de la vârsta de 3 ani, îndrumat de tatăl său, Joseph Filtsch, pastor evanghelic în Sebeșul Săsesc. În 1837, tatăl său l-a dus la Viena, unde l-a prezentat Curții Imperiale, unde a ajuns să fie coleg de educație muzicală și de joacă al viitorului împărat Franz Joseph. În 1842 a ajuns să fie elevul preferat al lui Frederic Chopin la Paris.

Din nefericire, în scurt timp s-a îmbolnăvit de tuberculoză. Medicii i-au prescris băi în mare la Veneția, starea sănătății sale s-a îmbunătățit pentru puțin timp, a mai petrecut o perioadă în Transilvania și în Viena, după care a fost nevoit să se întoarcă la Veneția. Acolo a fost răpus de boală, la vârsta de numai 15 ani. Monumentul său funerar, dăltuit în marmură, de găsește la cimitirul San Michele din Veneția.

“Când acest copil va cânta în turnee, eu pot să închid prăvălia”, spunea Franz Liszt, iar Frédéric Chopin declara despre el “Doamne, ce copil! Nimeni nu m-a înțeles vreodată atât de bine…”.

 

Dacă nu îl privim prin microscop, Alba Iulia este în general un oraș frumos și pașnic. Mic, relativ civilizat și cochet, dacă mai ai și norocul de a fi un om fără curiozități supranaturale și măcinături culturale prea mari, e locul ideal. Dacă, în schimb, ai ghinionul de a te fi născut însetat de artă și cultură, fascinat de enormitatea universului și chinuit de micuțisme, urbișoara te poate sufoca mai ceva ca o anacondă.

 

Ei bine, cu toate astea, dincolo de bunele și relele unui locșor de provincie, există câteva momente rarisime în care ai zice că orașul a fost presărat cu o pudră magică care ne face pe toți să trăim într-un Acum și Aici armonizate cu ora exactă a Planetei. Cu o senzație de acest gen am trăit în cele trei zile de festival Alba Jazz, ediția 4

 

Un public mai degrabă timid s-a strâns chiar la început la primul concert din festival, cel al chitaristului Radu Vâlcu din București. De-o ținută impecabilă, elegantă, și chiar de o frumusețe imposibil de ignorat, el a fost un deschizător perfect pentru o ediție a festivalului în care chitara a fost instrumentul vedetă, pe motiv de „cel mai cântat instrument din lume”.

 

În foarte scurt timp, festivalul a început să ia avânt și să îi contamineze pe oameni cu senzația pe care o descriam mai sus: aceea de a fi parte din Lumea actuală, așa cum e ea peste tot, odată ce pe scenă au sosit, din Olanda, vocalista turcoaică Sanem Kalfa și chitaristul român George Dumitriu. O combinație între tot și tot. O voce puternică și caldă, cu tendințe orientale instant producătoare de piele de găină și o chitară jucăușă și precisă. Piese ritmate, neritmate, un pic de jazz, un pic de electro, de tot. Primul acord, prima inhalație de world music, de care urma să avem parte din plin în continuare, la concerte.

 

BTW. Pentru toți cei care au pierdut ore de somn încercând să elucideze misterul Soleanu de la festival (și doar eu am întâlnit vreo cinci persoane confruntate cu această enigmă): Cristi Soleanu nu a mai venit. Nu, nu a cântat în alt loc din oraș, pe altă scenă, fără să se fi anunțat nimic. Din nefericire, nu a mai putut fi la Alba Iulia, iar treaba asta a trecut cumva, așa, neanunțată oficial, spre deruta celor care l-au așteptat și au ieșit special ca să-i asculte concertul.

 

Pe Iordache, pe care nu îl mai văzusem live de cel puțin 8 ani, abia am așteptat să îl întâlnesc, să văd dacă încă mai seamănă cu un saxofon. Și tipul nu s-a schimbat deloc. E, parcă, născut să fie saxofonist, și parcă seamănă tot mai tare cu un saxofon. Ca să nu am nesiguranța unei impresii delirante, am mai întrebat pe câțiva, și toți au zis că da, și lor li se pare că seamănă leit cu un saxofon. 

 

Au existat câteva special moments ale festivalului, de-a lungul celor trei zile. Primul a fost cu siguranță micul concert 7th Flower Trio, cu Laura Orian la clapă, Maria Șimandi la voce și Mandela Gajol la flaut. Încă odată mi-am reactivat bucuria sentimentului de a fi într-un spațiu mic alături de cineva adevărat, adică true, adică simply for real. Laura absolut minunată la orgă, de o sensibilitate și o generozitate artistică wow, Mandela nu mai zic și Maria Șimandi, atât de autentică încât ar fi cântat exact din același adânc al sufletului indiferent că avea sau nu audiență, pentru că așa e ea și asta face, pur și simplu cântă! După câteva standarde de jazz, au băgat un „Mână birjar și du-mă-n noapte”, cum să zic, de sfârșitul lumii. (Vedeți mai jos un video. Mie mi-e un pic frică să ascult din nou, că mă ia cu toți fiorii pământului). 

 

În a doua zi, festivalul cucerise deja teritoriu. Publicul parcă se dezmorțise, prinsese curaj. Cu greu mai găseai un loc la concertele din bar, iar afară, la scena mare, se aduna un grup din ce în ce mai puțin mic și mai puțin speriat de necunoscut.

 

Citiți și: De ce este jazz-ul „cel mai puternic gen muzical”

 

Ana Cristina Leonte Quintet a deschis seara de sâmbătă cu un concert souly jazz, accesibil, ritmat, melodios. În timpul inevitabilului (și de multe ori, chinuitorului) proces prin care trec când asist la orice concert cu voce și, mai precis, versuri (moment mărturisitoriu: am mania analizei pe text), am avut plăcerea de a asculta niște cuvinte puse cu grijă unul lângă altul ce dădeau bine de tot, ca poveste, cu melodiile. Am aflat ulterior că, la concert, quintetul a cântat o parte din piesele de pe primul (și singurul) lor album, Secret Lover, și câteva compoziții noi, aparținând în cea mai mare măsură Anei Cristina Leonte, care scrie și versurile. De altfel, toți cei cinci sunt școliți în jazz și sunt un fel de pui ai lui Tiberian.

 

Un alt special moment (mai lung) al festivalului au fost, în definitiv, concertele JazzyBIT și Souptrip de pe scena mare de sâmbătă seară. Băieții de la JazzyBIT din Timișoara au fost în formă. Publicul s-a contaminat instant de starea lor ok. Practic, a fost o nebunie. I-am întrebat dacă le-a rămas ceva întreg din instrumente după concert și au zis că da, dar nu știu dacă să îi cred.

 

Souptrip, o formulă relativ nouă în care cântă niște muzicieni pe care-i cam știm din alte proiecte, mai precis Adrian Tăbăcaru - tobe, Tom Brandus - clape, Adrian Buciu - flaut clape, Mandela Gajol - wind Instruments și Raluca Stratulat la vioară. Au venit cu caval, tot felul de fluiere și flaute, electronics și un hipnotic joc de visuals. Fain set. Parcă, pe alocuri, aducea cumva a arhaic combinat în mod extrem cu super noul. În sensul de caval cu electro, dar în „culori arhaice” ce aduceau a niște strămoși ai muzicii electronice, Kraftwerk sau Rodion. M-am întrebat pentru o fracțiune de secundă cât de nebun ar suna/arăta totul într-o pădure.

 

Apoi, mic concert de jazz standard pe scena din bar, cu Rebecca Dragomir Trio. Interesant să asculți un jazz cu versuri creștine, interpretat impecabil și vesel, într-un bar, aproape de miezul nopții. Cică, după aceea, s-a lăsat cu crazy jam session până la 3 dimineața. Absență. Rateu. Offf!

 

Șiii... ultima zi! Patru concerte de-ți venea să plângi de fericire. Cei patru artiști de la Joncol Quartet din Spania au cântat, practic, o poveste. La două chitare, o voce și un sistem de percuție pe bază de bile în apă, au cântat minunat. Plus că sunt simpatici foc. Plus că seamănă cu oamenii ăia naturali din La Belle Verte. Îi știți?

 

Luiza Zan și Peter Sarik au venit și au cântat ca un fulger. Muzica anilor 40-50 cu un tratament războinic. Doi nebuni geniali. Piesele din perioada celui de-al doilea război mondial, cântate cu vocea Luizei și clapa lui Peter, au înnebunit sala cu forța și sensibilitatea lor. Oamenii au reușit ce și-au propus, să aducă haosul acelei perioade frumoase și îngrozitoare. Cei doi și-au dedicat concertul unor persoane foarte apropiate, „Peter, prietenul foarte bun al lui Peter - un călător iubitor de mâncare și jazz, și mama [Luizei] - o violistă excelentă și o extraordinară mamă, care au plecat de tot din această lume”, după cum a povestit Luiza Zan. Moment de feeling, răscolire și iubire. Mai jos video, că nu se prea poate povesti ce-a fost acolo. 

 

Apoi după un moment de bliss de jazz standard cu Sebastian Spanache Trio, piața de la Muzeu începea să freamăte de nerăbdare să-l primească pe Shai. Pe sistemul My, oh my! Here comes Shai! Suspansul a durat mai mult decât am fi sperat, pentru că în program a fost introdusă o „surpriză”, dar timpul s-a umplut cu un moment simplu și animat al grupului New Wave de la Augustin Bena. 

 

În sfârșit, apar! Shai Maestro - pianist, Jorge Roeder - contrabasist și Ziv Ravitz - toboșar. Un grup de trei perfecți. Din secunda în care au urcat pe scenă, s-a întâmplat o chestie pentru prima dată în festival. Dacă, timp de trei seri, oamenii din public se așezaseră undeva la distanță de scenă, sceptici, timorați, rezervați, nu știu cum, când a urcat pe scenă, Shai i-a invitat călduros aproape de scenă, pentru că „we are all friends here”. Altă viață. Prieteni foarte buni și excelenți muzicieni, cei trei au părut că petrec un timp minunat pe scenă. O comunicare, o căldură între ei, rar observabilă în trupe pe scenă. Oamenii se amuzau efectiv în timp ce cântau și se sincronizau perfect. M-am uitat în jur și mi-a fost dat să văd o chestie extrem de rară pentru orice retină în ziua de azi: toată lumea zâmbea! Oamenii primiseră niște fericire și niște umanitate ce, ca masă, nu le este caracteristică. Un pic de magie într-o melodie, cum s-ar spune.

 

În cele trei zile de festival, Laura Orian, directorul artistic, a fost peste tot. Radioasă, calmă și bucuroasă de eveniment, ea a fost cea care i-a făcut pe artiștii invitați să se simtă safe cumva și bine la Alba Jazz. Toți, absolut toți, au ținut să menționeze chestia asta pe scenă. Mă uitam la ea în timpul concertului lui Shai Maestro și era mai fericită ca oricând. Cred că pe interior era rupere de nori ai fericirii. „Parcă nu îmi vine să cred”, mi-a zis. Și am crezut-o. Pentru că parcă nici mie nu-mi venea să cred. 

 

Spuneam despre sentimentul pe care ți-l dă respirarea Aerului Lumii. Este ceva, gen, un fel de oxigenare a spiritului, ce te face fericit, bun și fresh. Artiștii ăștia au adus cu ei Lumea în care cântă, peste tot, la fel. Shai, de exemplu, a fost vineri la Paris, sâmbătă la Bremen și duminică la Alba Iulia. Vorba unei prietene, „din o asemenea înșiruire, numai Alba Iulia nu putea lipsi”. Da, Alba Iulia a făcut parte din orașele Lumii, așa cum sunt ele Acum.

 

E genul de chestie pe care nu are de unde să ți-o aducă vreun Smiley sau vreo Forță Zu (că tot se mai auzeau oameni prin public vorbind despre zilele orașului care se apropie și la care va cânta, cred, Smiley și despre evenimentul Zu care a avut loc weekendul ăsta la Sibiu).

 

Cum zicea Laura, festivalul, fiind la a patra ediție, nu mai e la început. Așa e, dar nici foarte departe nu a avut când să ajungă. Practic, abia începe. Aproape că a început să umble. 

 

Vedeți mai jos câte un pic din muzică. Galerie foto pe Facebook Abnews.ro

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

{fcomment}

Pagina 1 din 2
JoomShaper