Dintotdeauna, de-a lungul și de-a latul globului a existat o luptă mai mult sau mai puțin tăcută între oameni și cei ce se ocupau de finanțele unei formațiuni statale, sub orice formă o fi fost aceasta. Cetățenii și-ar fi dorit să țină pentru sine cât mai mult din ce câștigau, în timp ce mai marii își doreau să aducă în visteria publică o bucată cât mai mare din agoniseala personală a fiecăruia. O parte din tributurile acestea era destinate propriei îmbogățiri, o parte prosperității țării.

Pe măsură ce societatea a evoluat, derapajele celor aflați sus doar pentru a se căpătui din banul public au început să fie taxate tot mai mult. Există țări în care s-a ajuns ca taxele și impozitele să fie foarte mari, dar oamenii să beneficieze de pe urma lor de servicii medicale și educaționale de calitate, de infrastructură și investiții. În unele locuri, cei ce conduc destinele națiunii sunt tratați ca orice angajat de rând, fiindu-le interzise privilegii, fiind nevoiți să trăiască doar din salariul lor și fiind taxați pentru orice cheltuire a banului public.

Desigur, în țara noastră conservatoare, asemenea perversiuni sunt privite cu dispreț. Ele sunt rodul societăților occidentale decadente. noi ne respectăm tradițiile venite de la fanarioți încoace, ba poate încă și dinainte. Noi știm că oamenii aflați sus nu trebuie deranjați, pentru că sunt cineva. Nu sunt totuna cu plebea și cine știe ce ne pot face dacă-i luăm la întrebări..

Pe fondul acestei situații de fapt, strângerea banilor se face după cum se poate. E condamnat un parlamentar că a deturnat câteva sute de milioane de euro? E, desigur, un atac al forțelor oculte ale opoziției. Chiar dacă e demonstrat, e o făcătură. Omul e nevinovat, plânge, strigă după drepturi și schimbă legile ca să nu mai fie „nedreptățit”.

Dacă, însă, evazionistul se întrupează într-o bătrânică venită să vândă și ea două legături de pătrunjel, gata! Instituțiile statului devin lei paralei și pedepsesc cum se cuvine acest furt din banii publici – pentru că, firește, femeia nu plătește impozit din cei 2 lei încasați pe legătura cu pricina, n-a plătit nici taxă pentru locul unde a stat să vândă și nici n-are forme legale.

Mai nou, ANAF-ul s-a gândit că prea îi scapă banii ce se rulează pe la nunți și s-a gândit să ia măsuri. Evident, după ureche. Eu, cetățeanul, sunt somat să spun cui și cât i-am plătit pentru serviciile primite. Chiar îmi pare rău că nu mai sunt în situația cu pricina, deoarece sunt curios ce mi-ar face când le-aș spune, nonșalant, că am uitat cât am plătit. Pentru că nu mă interesează să țin facturile și chitanțele unui eveniment încheiat și nici nu-mi încarc memoria cu cifre pe care nu le voi mai folosi.

Desigur, românul inventiv va găsi soluții. La nuntă a filmat un prieten de-al vărului Costel. Formația a cerut doar 100 de lei ca să cânte. Restul… au fost dedicații date nașului, nașei, socrilor mici și mari, precum și fiecărui participant la nuntă. Și, bucuroși că au fost băgați în seamă, aceștia vor da „fără număr, fără număr” atunci când le e pomenit numele. Cât s-a strâns la final? Cine ține socoteala? Iar sălile vor găsi și ele metode de negociere, probabil cum se întâmplă acum cu materialele de construcții: dacă vrei fără factură, ieși mai ieftin.

Mă-ntreb de ce nu-s luați la întrebări și cei cu botezurile, ori cu înmormântările. Că și acolo se învârt bani frumoși în ziua de azi. Ori preoții, că sunt zone ale țării în care taxa e una, iar suma cerută de fața bisericească, alta.

Revenind la o notă mai serioasă, e firesc ca toți cei sus-menționați să-și declare corect veniturile și să plătească taxele aferente. Și e normal ca ANAF-ul să intre la bănuieli când vede că prietenul vărului Costel filmează cam la multe nunți „pe gratis”. Dar normalitatea asta trebuie legată de contextul general. E normal atâta vreme cât, din taxele plătite, chiar am beneficii – medicale, educaționale, de infrastructură, de oportunități de afaceri, de deduceri, etc. E normal atâta vreme cât codul fiscal și situația economică a țării sunt stabile ani de zile, fiind predictibile și permițând conturarea unei strategii de afaceri pe termen lung – astfel încât să-mi permit un câștig mic, dar constant.

E normal atâta vreme cât legea e aceeași pentru mine, omul de rând, și pentru cel ajuns sus. Câtă vreme evaziunea mea de doi lei e taxată aspru, în timp ce el își poate aranja ploile pentru evaziuni de miliarde, nu e decât ipocrizie. Și injustiție.

Lasa un raspuns

avatar
  Aboneaza-te  
Notificare